Despre tabara cu seriozitate

    Inca de cand am decis sa trimitem copilul in tabara, am tot auzit expresii ca ”se caleste”, ”foarte bine, sa se caleasca!”, ”lasa-l sa mearga, asa se caleste!”


    Zilele trecute chiar am fost luata la misto pe celebrul grup de tabara, pentru ca am cerut sa se respecte regula stabilita de acasa cu invatatoarea de  a vorbi o data pe zi cu copiii. Mi-a raspuns foarte ironic un parinte pe care evident nu il cunosc, a carui relatie cu propriul sau copil nu o pot descrie, ca ”copilul lui rezista o saptamana fara el”, iar noi, astia care vrem sa vorbim cu copiii suntem niste parinti odihniti, care le ingradim independenta din teama ca vom ramane fara ”obiectul muncii”


   Acum vreau sa explic cum vad eu treaba asta, desi vorba Consortului ”calul moare de drum lung si...”


   In primul rand copilul ”rezista” in foarte multe situatii. Si copilul meu si al tau si in general, cam orice copil rezista. Problema mea e ca atunci cand am trimis copilul in tabara am stabilit cu el niste reguli pe care sa le respectam amandoi, el si eu. El are o lista mai lunga, de la bunul simt invatat acasa, la dusul regulat, sortarea hainelor murdare, ascultarea fata de doamna invatatoare si ceilalti insotitori si multe altele. Eu m-am angajat ca voi fi aici in orice moment va avea nevoie, ma voi gandi la el si odata pe zi ma poate suna sa-si aline dorul si sa imi spuna orice doreste si nu poate sau nu vrea sa spuna celor care sunt acolo cu el. Atat! Nu i-am promis cadouri daca e cuminte, nu i-am spus ca voi fugi la el daca se plictiseste, nu voi submina autoritatea cadrelor din tabara, doar voi fi aici, pentru el, o data pe zi, in cea mai deosebita si cu siguranta covarsitoare experinta din viata lui de pana acum.


   In principiu, cam asa arata relatia mea cu copilul de obicei si nu am de gand sa imi incalc angajamentele in fata lui, indiferent de cat de ironici si viteji sunt altii. Ieri am intrat intr-o sedinta si mi-am rugat seful din start sa ma scuze daca ies pe nepregatite, dar daca suna copilul voi vorbi cu el un minut. E inca mic, nu e obisnuit cu telefonul ( are acum telefon in mod exceptional in tabara) si suna atunci cand are voie. Deci da, am decis ca saptamana asta voi fi pregatita sa ii raspund oricand, eu sau tati.


  A doua problema o am cu ” sa se caleasca” Dar pentru ce ii pregatiti, dragi parinti? Sa se caleasca pentru ce? Adica timp de 8 ani i-ai pregatit sosetele si chilotii, i-ai facut baie si nu l-ai lasat sa se descurce si acum l-ai trimis in tabara sa se ”caleasca”? Te-ai trezit dupa 8-9 ani ca copilul nu stie sa-si faca patul si in loc sa ii explici tu, te-ai gandit ca mai bine invata in tabara? Sa fie altii ”aia rai”?


   Nu ma intelegeti gresit, sunt sigura ca vor veni mai puternici si mai independenti de acolo, stiu ca vin mai bogati sufleteste si mai ordonati, dar daca acasa vor gasi niste parinti care le vor spune ”ti-am spus eu” sau ”nu e asa usor fara noi, nu?”, nu ii veti aduce mai aproape de voi.