Ne incearca primele semne de uzura

     Cu ani in urma, cand auzeam de cupluri care scartaie, auzeam de multe ori si expresia ”erau casatoriti de 10 ani”, ca si cum asta ar fi explicat ca e normal sa aiba oamenii probleme. Am citit de curand un studiu nou, care a ajuns la concluzia ca dragostea dureaza totusi vreo 15 ani, dar eu tot raman cu intrebarea ” si dupa?” . Ce naiba fac oamenii care raman impreuna dupa 15 ani? Ma rog, asta ramane sa analizam fiecare sau sa aflam de la cei mai experimentati, ca din fericire, avem in jurul nostru niste cupluri faine care au trecut binisor de 30 de ani impreuna si par sa se descurce foarte bine.
    Revenind la noi, ca nu m-am apucat eu sa fac analiza de cuplu degeaba, nu va speriati ca n-am ajuns inca nici la 10 ani de casnicie si, sincera sa fiu, daca n-as vedea cum cresc Dragonii, as uita cu usurinta cati ani au trecut de la fericitul eveniment. Cu toate astea, va spun cu tristete ca unele lucruri au inceput sa scartaie cam devreme. Peste unele am reusit sa trecem, sa le mai dregem, dar ieri am clacat. Mixerul vertical a crapat de tot, fix in mijlocul spanacului si asta mi se pare de netolerat, mai ales ca era primit chiar cadou la nunta. Norocul nostru a fost ca vecinul stia unde e mixerul lor, ca am fi mancat paine cu dulceata la cina. Primele semne de oboseala le-a dat cuptorul, care a inceput sa chitaie de nebun pe unele programe, apoi am inceput sa remarcam ca lenjeriile de pat si prosoapele s-au cam uzat, de pe farfurii au inceput sa se duca desenele, am schimbat deja furtunul la dus, iar acum 2 zile am ramas cu coada de la polonic in mana. Acum, serios, ziceti si voi daca asta nu arata ca o casnicie incercata.
Oi fi eu de vina, nu zic nu, dar parca eu ma simt tot la inceput si nu inteleg cum unele lucruri ajung sa se uzeze deja.
   Si acum stau eu si ma gandesc, aia care se plang ca dupa 10 de ani de casnicie lucrurile nu mai sunt la fel, oare la ce se refera? O fi de la cearceafurile decolorate ? Intreb pentru un prieten. Asta imi aminteste de un trainer de demult, care ne spunea ca pe femeie trebuie sa o tii mereu ocupata cu cate un proiect. Ne zicea el, acum vreo 10 ani, cum o data la 2 ani ii da femeii ceva de renovat, de facut, sa o tina ocupata. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca asa m-a tinut si Consortul in priza. Intre doua mutari, nunta si luna de miere, toate facute intr-un an, am demarat proiectele Dragonii si cam asta a fost o vreme. Si ca sa vedeti ca avea trainerul dreptate, dupa vreo 2 ani, cand se facuse ceva mai liniste prin casa, ne-am luat catel, sa nu ne plictisim. Ma rog, mult timp n-am stat nici asa degeaba, ca mi se pusese mie pata pe un perete din living de mult timp, asa am mai bagat vreo saptamana santierul in casa.
  Daca stau mai bine sa ma gandesc, e chiar tare treaba asta cu uzura, ca nu te lasa sa suflii deloc, asa ca nici timp de probleme de cuplu nu poti sa ai. Eu cred ca producatori de electrocasnice sunt in realitate consiliati de niste terapeuti de cuplu si totul e o mare schema pentru scaderea ratei divorturilor, prin mentinerea oamenilor permanent activi si preocupati de probleme comune.
  

Cum se inteleg?

    In caz ca unii nu stiti inca, avem in casa doi Dragoni: Rares-5 ani si Alexandru-8 ani. Buuun! Acum, va spun sincer intrebarea ”cum se inteleg intre ei ?” imi mananca din neuroni. De cate ori mi se pune intrebarea asta, ma uit 10 secunde in gol si imi trec toate filmele din ultimii 6 ani prin cap. Pai da, 6 ani, ca la noi distractia a inceput inainte ca Rares sa iasa la lumina. Cred ca avea vreo 7 luni de stat in burta, cand i-a tras primul pumn sau picior, nu s-a elucidat, lui frate-su. Deci, cand s-a nascut Dragonul mic, scorul era deja 1-0 pentru el. Noroc ca Alexandru nu e ranchiunos, deci intalnirea dintre ei a decurs minunat si pentru ei, dar si pentru noi.

    Alexandru a fost mereu mare iubitor de bebelusi, asa ca era sincer innebunit dupa micut, chiar daca decibelii pe care ii reda acesta, ar fi putut speria orice copil mic sau mare. Dupa cateva luni, ne ruga cu disperare sa mutam patutul la el in camera, decretand inca de atunci ca vor avea camera comuna. A promis chiar ca, daca mut bebele in camera lui, se trezeste el noaptea si ii da lapte, iar eu voi putea dormi linistita. Nu s-a tinut de cuvant, la bebe tot eu m-am trezit, dar macar lucrurile erau pe drumul cel bun, iar Dragonii dadeau inca de atunci semne ca vor fi de nedespartit.

    Stiu ca acum cativa dintre voi au abandonat cititul si au fugit sa faca al doilea copil. Dar ce? Voi credeti ca la noi e ca in filmele americane? Pai au crescut Dragonii si o data cu ei si nivelul de decibeli. Nu zic nu, ca in majoritatea timpului se joaca minunat impreuna, mai ales ca Rares, asa piatra tare cum e el, se transforma in aluat moale in fata lui Alexandru. Dar si cand incepe cearta, e mai bine sa ai treaba in alta parte, de preferat la cativa km departare. Si uite asa imi amintesc de o foarte buna prietena de familie din copilarie, Tanti S, care avea doi baieti sugubeti. Eu sincer, nu am auzit-o sa se planga de ei, cel putin nu mai mult decat mama care avea ”pereche”, vorba aia, dar era foc si para de cate ori se intalnea cu mama unui coleg de al meu de clasa. Avea doamna asta (mama colegului) doi baieti, minune, nu alta. Intrau ale mele, mama si Tanti S, in depresie de cate ori dadeau nas in nas cu femeia, care nu mai prididea sa se laude ce baieti fantastici are. Serios acum, copiii aia nu greseau niciodata, se iubeau, se ajutau, se respectau, ce mai! Cosmarul oricarei perechi de frati normali, care nu ratau ocaziile de a pune o piedica sau a da un ghiont bine plasat, pe furis. Si credeti-ma, ca aici nu ma refer la baietii din vecini, ci la mine si mai ales, la Fra, care desi mai mic, nu ierta ocazia de a ma articula din cand in cand. Recunosc, ca limba mea ascutita imi mai atragea si astfel de nefericiri. Poate ca asta e si motivul pentru care nu ma impacientez prea tare cand Dragonii se mai ”impiedica” unul de altul. Dupa ce l-am auzit pe tata toata copilaria repetand ” ma, voi numa unu pe altul o sa va aveti in viata asta!”, am inteles ca e normal sa nu se suporte in fiecare zi, iar seara sa nu se poata culca unul fara celalalt.
     Acum ziceti si voi, daca ne intalnim pe strada si ii vedeti asa draguti, cum se joaca ei, frumuseii, ce as putea eu sa va raspund la ”cum se inteleg?” Eu nu ma mai risc, ca de cate ori i-am laudat, a venit imediat apocalipsa din cine stie ce motiv. Nuuu, daca ma mai intrebati, va spun ca se inteleg exact cum trebuie : ” sunt doi baieti, se joaca, se bat , se iubesc, iar daca seara se pun la 9 in pat, eu ma declar multumita”. Iar peste foarte multi ani, cand eu si Consortul nu vom mai fi in stare sa le povestim toate nebuniile din copilaria lor, vor avea fiecare pe cine sa intrebe cum a fost. Sau ar putea sa citeasca blog-ul :).
  
   
     

Dragonul zboara!

      De obicei merge dimineata cu tati, asa ca ma conformez indicatiilor ”tati merge pe strada din stanga”,”tati parcheaza acolo”, ”de la chioscul asta cumpara tati ceva” ... E vesel dimineata si povestitor .Ma uit in oglinda retrovizoare si-mi dau seama cat a crescut, il vad in oglinda, desi am renuntat la scaunul de masina si in oras sta doar pe inaltator. Ni se intalnesc ochii in oglinda si zambeste in timp ce-mi tot povesteste de-ale lui.
      Lasam masina cateva strazi mai incolo, e aglomerat aproape de scoala. E caldut inca si putem merge de mana pana la poarta. E mic totusi, mergand asa, pe langa mine. Ii duc ghiozdanul prea mare si ne grabim catre intrare desi mai e mult pana la ora 8. El se grabeste. Are mereu treaba la scoala, nu-i ajunge timpul de joaca inaintea orelor. Il incetinesc putin, ca mai e timp, imi place ca e cu mine, ma tine de mana, povesteste si ma intreb cat timp va mai fi asa. Ma bucur de avantajul de a sta departe de scoala si ma gandesc la taica-su care imi spunea in vacanta de vara ca ii e dor de drumul spre scoala. Am ras atunci si i-am zis ca mai are vreo 13 ani de drumuri, dar acum ma intreb cat va dura magia.
     Si-a scos mana din mana mea cu viteza si asta ma sperie. Ne-am apropiat deja de poarta scolii si ochisorii lui se invart in cautarea vreunui coleg care ajunge deodata cu noi. Ma imbratiseaza putin absent, strigand deja dupa un alt baietel, isi ia ghiozdanul in spate si o tuleste pe poarta scolii, inainte sa mai apuc sa spun ceva. Mi-e mica de tot inima, cum stau acolo si ma uit la el, asteptand sa se mai intoarca o data, sa faca cu mana. Nu mai apuca, l-au mai ajuns deja niste colegi si, desi in gat am lacrimi, stiu ca e bine. E bine si asa trebuie sa fie! Dragonul invata incet, incet sa zboare si daca reuseste e pentru ca noi suntem aici pentru a-i da aripi.

    Dupa masa, imi mai vine inima la loc, cand il astept la poarta scolii. Nu stiu cum va fi peste 4 ani, dar acum striga ”Mami!” cand ma vede intre zecile de parinti adunati in fata si in cateva secunde zboara spre mine cu toata puterea lui de Dragon de 8 ani.