vineri, 16 mai 2014

Zoe, fii barbata !

Nu pot sa nu ma intreb de ce femeilor aflate in situatii care necesita curaj, li se spune " fii barbata"? Pe bune ?!
Si opusul, baietilor care plang le spunem "ca plang ca fetele" (recunosc si eu m-am folosit de asta )
Pai sa va explic ce am inteles eu dupa sejurul prelungit la sectia de urologie, unde, in functie de salon pacientii sunt barbati, respectiv femei, cu diverse interventii, majoritatea chirurgicale, cu anestezie. In primul rand, doamnele sunt "barbate" toate. Am cunoscut aici cateva femeii uimitoare cu destine care m-au facut sa sper ca exista mai multe vieti, pentru ca altfel ar fi tare nedrept ca singura viata sa o traiasca astfel. Cand lucrurile se vor mai linisti in inima mea, am sa va povestesc si despre asta, insa deocamdata, nu am reusit sa diger toate cele intalnite aici.

Revin la povestile mele cu "barbate" si "fete", unde, desi nu am auzit plansete pe holuri, m-am convins de diferentele dintre cele doua sexe, unul numit "sexul tare".
Cred ca , de fapt, e vorba de manipulare prin incurajare, pe principiul " zi-i ca e in stare, poate pricepe si el". 
In fapt, lucrurile stau cam asa. Dintre cei internati luni si operati pe parcursul acestei saptamani agitate ( de retinut ca fiecare caz are specificul si gravitatea lui), statistic vorbind, la nivel de sectie, vineri, la ora 14, saloanele de femei s-au golit, doamnele au fost " barbate", si-au adunat puterile, pastilele, determinarea si au plecat care pe la casele si indatoririle lor. Sexul tare a ramas sa sufere in spital, ca vorba aceea, nu grabesti lucrurile dupa o operatie, sa se refaca, dragii de ei in totalitate, ca daca ai venit sa rezolvi o treaba...o rezolvi cum trebuie.

Daca cumva va intrebati unde suntem noi....surpriza: in spital, deci sa nu ne asteptati cu vreo petrecere de bun venit diseara, ca aici si medicii si asistentii sunt tot apartinatori ai sexului tare si au decis la unison ca " dl trebuie sa se refaca". Da-mi Doamne rabdare! ACUM!

marți, 13 mai 2014

Din dragoste in spital

Daca v-ati imaginat vreodata ca relatiile de durata, casatoriile si viata de familie devin in timp monotone ( eu sigur mi-am imaginat asta si uneori ma trezesc cu senzatia ca astept sa se aplatizeze totul ), ei bine, viata are marele dar de a ne surpinde in permanenta.
Nemultumitului i se ia darul, zice o vorba la romani, asa ca, daca m-am tot plans ca viata de casnica temporara m-a scos din circuitul social, ultimele zile m-au reintrodus fortat in carusel.

De ceva vreme, Consortul coace ceva, si cand spun asta, ma refer la propriu, adica de vreo 2 ani creste ( de 2 ore o pot spune la trecut: crestea ) o pietricica in rinichiul drept, pietricica devenita intre timp bolovan si ignorata cu gratie masculina, pe principiul "daca nu doare, trece". Si cum problema ignorata nu e rezolvata, pana la urma am ajuns si la partea cu durerea. Trec peste detaliile absolut plictisitoare ale noptilor inecate in calmante si ajung inapoi in zilele noastre, intr-un frumos si revonat spital al patriei ( si nu o spun ironic), intr-un alt oras decat cel in care locuim, unde dupa indelungi cautari am ajuns. Drumul pana la doctor e mai mereu mult mai lung decat cel pana la spital, dar pana la urma, printr-un var, al unui cumnat, al unui frate, al unui prieten am ajuns si la doctorul cu pricina si la spitalul mai sus amintit.

Trecand peste partea medicala, careia nu am ce sa-i reprosez, normal ca in mintea mea activa, lucrurile sunt mult mai vesele. Mai tineti minte, in studentie, cand va strecurati intr-o camera de camin ( asa am auzit) pe la spatele portarului, pe langa femeia de servici sau chiar cu ajutorul ei si odata ajunsi acolo, nu mai puteati misca pana dimineata, ca sa nu fiti prinsi si dati afara ? Ei bine, daca eu si Consortul ne-am cunoscut ceva mai tarziu de anii facultatii si prin urmare, nu am trait astfel de experinte ( impreuna) , rinichiul lui cel prolific ne-a oferit ocazia aceasta. Astfel, dupa interventiile de rigoare, promisiuni si rugaminti, am reusit sa ne "cazam" impreuna intr-o rezerva cu 2 paturi si baie ( conditii foarte ok). Din clipa in care am intrat aici si el si-a intrat in rolul de pacient ( trening, slapi), eu traiesc exact senzatia de care povesteam mai sus. Am impresia permanent ca voi fi data afara, desi, aici totul are un sistem de functionare si vizita medicilor este anuntata din gura in gura, ca ocupatia turcilor si atunci, toti apartinatorii dispar care pe unde. Prin urmare, adrenalina nu lipseste, mai ales ca am facut 2 ore sant in fata blocului operator, am fumat 3 tigari, desi m-am lasat de ceva vreme ( ca na, unghiile sunt de gel si nu le-am putut roade), totul pana l-am vazut pe El, Sotul, venind spre mine ( pe targa, dus de 2 brancardieri) si jur ca m-am reindragostit de el.
Nu va mai tin in tensiune. Consortul e bine si in timp ce scriu profita de binefacerile anesteziei, iar piatra, transformata in bucati mici, asteapta cuminte pe noptiera, pentru a fi folosita ca trofeu de razboi ( poate ii facem album pe facebook).