Poza de la "disparuti"

O prietena de-a mea, de care imi e foarte dor, de altfel, mi-a spus cand a vazut poza de pe blog, ca parca e o poza de la rubrica "disparuti". De atunci, de cate ori ma uit la poza asta, parca si vad jos un anunt cu semnalmentele.
Azi dimineata cand m-am uitat in oglinda, insa, paream mai degraba buna de rubrica "rataciti". Pai cum sa nu te sperii, cand te vezi cu parul in toate directiile si cu ochii injectati, de parca ai baut toata noaptea (caz in care nu te uiti dimineata in oglinda) ?
Nu, nu ma culc tarziu, nici nu am cum, pentru ca pe la 22:30 parca trece zana somnului peste casa noastra si adormim si eu si consortul pe unde apucam, iar apoi, mai mult ne taram pana in minunatul pat matrimonial. Distractia incepe pe la ora 12 noaptea, cand, dupa un somn de vreo 3 ore, incep cei mici "baletul". Prima data, baiatul cel mare vrea neaparat la baie, apoi isi aminteste ca-i este foame si da-i si convinge-l ca nu mancam noaptea, ca trebuie sa se culce si asa mai departe. Dupa vreo 20 de minute sunt inapoi in pat, adorm inainte de a pune capul pe perna, exact la timp pentru plansul mezinului, care decide ca e vremea pentru prima masa. Pana bea el laptele din sticla sprijinita de patut, ma pun pe canapeau din camera lui, iar cand deschid ochii, a trecut mai bine de o ora, copilul doarme dus, deci ma intorc in dormitor. Dupa vreo ora, cel mare (are 3 ani) viseaza urat, ma striga, stau si langa el 10 minute si revin din nou langa sot, care habar n-are cate plimbari am facut pana atunci. Se trezeste, insa dupa alta ora, la timp sa ma recupereze de pe canapeau din camera celui mic, unde am adormit pentru a doua oara intr-o singura noapte, in timpul celei de-a doua mese nocturne. Pe la 6:30 am ajuns pentru ultima data in pat, pregatita sa dorm dusa, asta pana la ora 7, cand satul de somn, primul nascut se strecoara in patul nostru si vrea desene.
Deci, cu asa nopti, asa privire dimineata. Am gasit insa, solutia: scot oglinzile din casa si asa ma feresc macar de depresia din timpul zile.
Daca ati stii cat mi-e de dor de job !!!!

Biserica sau credinta ?

In amarata asta de tara, unde mor oameni de foame, la propriu, unde spitalele se inchid pe capete, iar cele care raman deschise arata mai degraba a lagare, exista o institutie care infloreste. Biserica ortodoxa.

Cred in Dumnezeu, am fost botezata in religia ortodoxa, mi-am botezat copiii in religia ortodoxa, insa ma sperie ceea ce se intampla azi sub scuza credintei.
 Cum e posibil sa se construiasca, ceea ce clerul numeste " Catredala Mantuirii Neamului", un mastodont care doar pana in acest moment a inghitit 30 milioane de euro?  Cel mai grav este ca 15 milioane, conform datelor oficiale, sunt de la bugetul de stat, doar restul din donatii.?  Si ce inseamna " mantuirii neamului"? Inseamna ca daca ridicam enormitatea aceasta, ne vom mantui tot poporul in masa, fara sa se mai tina cont de toate atrocitatile pe care unii dintre enoriasi le comit? Si ne vom mantui tot neamul, indiferent de confesiunea religioasa ? ( toti platim aceleasi impozite nu?)
Nu prea le am cu politica, dar poate ma ajuta si pe mine cineva sa inteleg (v-am mai spus ca sunt blonda) de ce s-au alocat 10 milioane lei din fondul de rezerva catre Biserica. Era vreo urgenta? S-a anuntat iar vreo apocalipsa si ne prindea fara cadelnite noi ?

Ce stiti despre Fagaras? Pana mai ieri stiam ca e un orasel absolut superb la poalele muntelui si cam atat. Azi stiu ca are, conform ultimului recensamant putin peste 28000 de locuitori, dintre care majoritatea someri si varstnici. Ceea ce e uimitor aici este faptul ca se construieste o Catedrala cu cupola POLEITA cu aur. Pe bune, poleita cu aur !!! Tot peste limita mea de intelegere este cum difera aceasta catedrala de casele cu turnulete ale tiganilor. Difera, pentru ca tiganii sunt persoane private, in schimb biserica din Fagaras si de oriunde in tara asta construieste pe banii nostri.

Acum stau si ma intreb: sunt eu de vina ca nu-mi mai gasesc credinta in biserica ?

din realitatile romanesti

Ideea acestui articol nu a fost coapta in capsorul meu blond, ea s-a nascut la o discutie intre prieteni langa niste pahare de vin (pentru dezlegarea ideilor).
Tabloul e urmatorul: cativa prieteni, nu multi, numar egal de soti si sotii, discutii relaxate.

Consortul (cine altul?) a inceput sa ne povesteasca calatoria lunga prin hatisul Clujului dupa un anume buchet de flori, de la o anume florarie, din centru. Astfel, ne-a povestit cum a lasat masina intr-un "parking", exprimare din care noi am inteles ca intr-un parking supraetajat, din acelea construite mai in toate orasele (cred ca v-ati prins la ce ma refer). Insa nu, el parcase intr-o parcare clasica, din aceea cu bariera si cartela. Asa ca am sarit noi, gastele ( a se citi nevestele) cu gura ca, vezi doamne, "aia e parcare, nu parking, ca ala (n.r. parking-ul) e cel cu etaje. Pai da, ca asa ne-am invatat sa folosim termenii, ganditi-va si voi daca nu asa catalogati parcarile/parking-urile. Stiam toti cei de fata la discutie ca termenii inseamna acelasi lucru, in limbi diferite, discutia s-a desfasurat pe baza a ceea ce reprezinta ei in viziunea fiecaruia.
Si atunci a intervenit replica unuia dintre domni :  e drept ca parcare in engleza e parking, insa "in romana" parking inseamna parcare supraetajata. Corect, nu-i asa ?

Daca explicatia vi se pare prea alambicata, lasati articolul deoparte si incercati sa-l reciti dupa doua pahare de vin si credeti-ma ca altfel suna.

Ziua in care am regretat ca am ramas in tara

Da, stiu, nici prin strainatate nu umbla cainii cu covrigi in coada, cu siguranta si acolo iti vine sa urli cateodata ( de cele mai multe ori de dor).

In Romania, insa, in ultima vreme, am trecut de faza cu urlatu' si incep sa ma intreb (cam tarziu, ce-i drept) daca am facut bine ca am decis sa fac copii. Pai cum, Doamne iarta-ma, sa nu-mi pun intrebari ? De mai bine de o saptamana stau si ma intreb ca proasta, cum e posibil ca o tantita, vanzatoare la metalo-chimice in Huedin, doar cu liceul, ca facultatea absolvita la Bogdan Voda nu o pun, a ajuns ministru. CUM e posibil asa ceva? Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu nimeni, nu cred ca toata lumea trebuie sa faca facultate. Dar e suficient ca sa ajungi ministru? Ce sau ar trebui sa intreb cine te califica pentru pozitia asta?
Si cum stateam eu si-mi rumegam indignarea, vad azi o stire: "Adrian copilu' minune a fost facut cetatean de onoare al nu stiu carei localitati, pt contributia la evolutia artistic-culturala" . Am fost la un pas de apoplexie, rau, lesin...toate.

Pai bine, domnilor, care luati astfel de decizii, sa-mi spuneti si mie si miilor de parinti din tara aceasta, ce sa le spunem copiilor cand ii trimitem la scoala? " Du-te, puiule si invata, poate prinzi un job pe salariul minim ? " sau mai bine inchidem scolile, ca tot nu avem nevoie de ele in tara unde CULTURA se face pe ritm de manele, iar ca sa ajungi in guvern e suficient sa inveti sa folosesti "copy-paste".

Sincer, regret azi, ca prea legata de casa si familie ( nu-mi pot imagina cum mi-as creste copiii departe de bunici) am ales sa raman in tara aceasta, care arunca peste granita tot ce e bun .

Educatoare pentru o zi

Titlul corect ar fi "jurnalul unui job la care am esuat lamentabil", asta desi a durat totul putin peste doua ore.

Dar haideti sa incepem cu ceea ce ar trebui sa fie inceputul. Astfel, in urma cu doua saptamani, la sedinta cu parintii de la gradinita fiului meu (retineti ca e vorba de grupa mica) am fost anuntati ca se va desfasura o actiune numita "Mama, educatoare pentru o zi". Cum toata lumea dadea din colt in colt, eu, voluntara din fire (ca doar nu m-or manca 18 pitici de 3-4 ani) m-am inscris prima pe lista.
Ca sa intelegeti curajul meu, am "profitat" de timpul liber castigat prin prezenta bunicilor la noi, care aveau sa stea cu bebele si in ideea sa mai schimb si eu activitatea ( vezi drace schimbare).
Zbuciumul meu a inceput cand, dupa 3 zile de stors creierii cu ce activitati sa-i impresionez eu pe pitici si sa-i tin ocupati in acelasi timp, am gasit grandioasa idee de a face felicitari de 8 martie. Foarte mandra eu de mine, vedeam deja ziua trecand ca un vis, cand imi spune educatoarea ca , bine,bine, felicitari ,si...mai ce ? "Asta dureaza 20 minute, mai trebuie sa faceti ceva !"
Si ia-o, Laura, de la capat cu storsul capului, devenit cret intre timp. Dupa un lung research inutil pe net (de fapt util, ca am aflat si eu ce programa incarcata au la grupa mica) si un brainstorming cu o prietena, fosta educatoare, iata-ma la gradi, la ora 10, gata sa infrunt grupa.
.
Totul a decurs conform planului, copiii s-au distrat, toata lumea a fost multumita .
CREDETI ? Nici vorba !!!!!!!!!

Copiii au asteptat sa ma prezint, s-au prezentat si ei (inclusiv al meu, mirat saracu' ca a uitat ma-sa cum il cheama), au cantat un cantecel, ne-am asezat la masute pt activitatea cu felicitarile si.....HAOSUL:
Culorile nu erau exact cum doreau ei, fluturii de hartie ( 20 de bucati decupate de manutele mele) nu stateau la colorat, lipiciul nu le ajungea .... si tot asa...lacrimi....nas curs...tipete...jucarii in cap, pe sus, pe jos, ce mai ....rau de tot.
Activitatea urmatoare: muzica si dans. Asa intentionam eu, in realitate, insa, o noua tura de tipete, lacrimi, sters de nasuri, toate cu fiu-miu agatat de piciorul meu, ca doar mama e tot mama si la gradi.
I-am mituit cu cate un suculet cu pai ( imi cer scuze parintilor), fructe si 2 povesti, dintre care una inventata si parca, parca ne-am mai linistit.

Fara sa ma mai lungesc, ca plec sa dorm o tura, va spun sincer ca aceasta meserie nu e pentru mine si merg sa caut cadouri mai consistente pentru educatoare ( poate un abonament la spa) si sa le asigur de respectul meu vesnic.

Bolile lor, depresiile noastre

Pentru ca si acest articol are ca sursa de inspiratie barbatii din viata noastra, vreau sa stabilesc de la inceput, faptul ca, desi Consortul este "muzul" vietii mele, nu este singurul personaj masculin care se regaseste in scrierile mele. (ca iar ma suna sa ma intrebe cand a facut el asta sau cealalta) . Si acum ca am stabilit datele problemei, sa revenim la bolile noastre sau, dupa caz, ale lor.

Femeilor le-a stat intotdeauna bine suferinta. Inca din epoci de mult apuse, lesinul si lacrimile constituie o arma imbatabila. Dar cand vreti sa vedeti cu adevarat ce inseamna sa suferi, priviti un barbat bolnav. Ei, aici lucrurile devin cu adevarat grave. Barbatii sufera. Sufera rau, profund, dureros, ca nu ai cum sa nu le plangi de mila. Barbatul racit, de exemplu, nu face doar temperatura. La barbatul racit, febra urca direct la 40 de grade, cu frisoane si dureri. Barbatul blocat de spate, este blocat la pat. Clar, fara putere de a se mai misca, ramane imobilizat pe canapea, de unde incepe sa strige dupa nevasta, mama, logodnica.

Weekend-ul acesta am fost la un botez, la care a venit si una dintre prietenele mele foarte bune, care s-a mai regasit, de altfel, in articolele trecute. De acesta data, a ajuns la petrecere dupa o acrobatie in livingul personal, cu trei degete julite la mana si un deget vanat si stramb( cel mai probabil rupt, inca asteptam confirmarea oficiala) la un picior. Suferinta mare, vizibila, nedatorata insa durerii inevitabile, ci faptului ca a trebuit sa-si schimbe tinuta in ultimul moment, deoarece degetul cu pricina nu a incaput in pantofii prevazuti initial. Trecand insa, peste neplacerile datorate acestui fapt, seara a fost un succes si profitand de mocheta confortabila a restaurantului, a dansat desculta toata seara fara nici o problema.
Va provoc sa va imaginati scena, daca degetul in cauza ar fi apartinut unui barbat. Sunt sigura ca ar fi fost nevoie de cel putin o carja, o punga de calmante si desigur niste tarie ( prietenii stiu de ce).

Diferentele sunt clare  intre sexe. Femeile sufera lacrimogen, dar raman in picioare. Barbatii sufera tare, grav si de cele mai multe ori, necesita repaos la pat si desigur, asistenta de rigoare.