Despre tabara cu seriozitate

    Inca de cand am decis sa trimitem copilul in tabara, am tot auzit expresii ca ”se caleste”, ”foarte bine, sa se caleasca!”, ”lasa-l sa mearga, asa se caleste!”


    Zilele trecute chiar am fost luata la misto pe celebrul grup de tabara, pentru ca am cerut sa se respecte regula stabilita de acasa cu invatatoarea de  a vorbi o data pe zi cu copiii. Mi-a raspuns foarte ironic un parinte pe care evident nu il cunosc, a carui relatie cu propriul sau copil nu o pot descrie, ca ”copilul lui rezista o saptamana fara el”, iar noi, astia care vrem sa vorbim cu copiii suntem niste parinti odihniti, care le ingradim independenta din teama ca vom ramane fara ”obiectul muncii”


   Acum vreau sa explic cum vad eu treaba asta, desi vorba Consortului ”calul moare de drum lung si...”


   In primul rand copilul ”rezista” in foarte multe situatii. Si copilul meu si al tau si in general, cam orice copil rezista. Problema mea e ca atunci cand am trimis copilul in tabara am stabilit cu el niste reguli pe care sa le respectam amandoi, el si eu. El are o lista mai lunga, de la bunul simt invatat acasa, la dusul regulat, sortarea hainelor murdare, ascultarea fata de doamna invatatoare si ceilalti insotitori si multe altele. Eu m-am angajat ca voi fi aici in orice moment va avea nevoie, ma voi gandi la el si odata pe zi ma poate suna sa-si aline dorul si sa imi spuna orice doreste si nu poate sau nu vrea sa spuna celor care sunt acolo cu el. Atat! Nu i-am promis cadouri daca e cuminte, nu i-am spus ca voi fugi la el daca se plictiseste, nu voi submina autoritatea cadrelor din tabara, doar voi fi aici, pentru el, o data pe zi, in cea mai deosebita si cu siguranta covarsitoare experinta din viata lui de pana acum.


   In principiu, cam asa arata relatia mea cu copilul de obicei si nu am de gand sa imi incalc angajamentele in fata lui, indiferent de cat de ironici si viteji sunt altii. Ieri am intrat intr-o sedinta si mi-am rugat seful din start sa ma scuze daca ies pe nepregatite, dar daca suna copilul voi vorbi cu el un minut. E inca mic, nu e obisnuit cu telefonul ( are acum telefon in mod exceptional in tabara) si suna atunci cand are voie. Deci da, am decis ca saptamana asta voi fi pregatita sa ii raspund oricand, eu sau tati.


  A doua problema o am cu ” sa se caleasca” Dar pentru ce ii pregatiti, dragi parinti? Sa se caleasca pentru ce? Adica timp de 8 ani i-ai pregatit sosetele si chilotii, i-ai facut baie si nu l-ai lasat sa se descurce si acum l-ai trimis in tabara sa se ”caleasca”? Te-ai trezit dupa 8-9 ani ca copilul nu stie sa-si faca patul si in loc sa ii explici tu, te-ai gandit ca mai bine invata in tabara? Sa fie altii ”aia rai”?


   Nu ma intelegeti gresit, sunt sigura ca vor veni mai puternici si mai independenti de acolo, stiu ca vin mai bogati sufleteste si mai ordonati, dar daca acasa vor gasi niste parinti care le vor spune ”ti-am spus eu” sau ”nu e asa usor fara noi, nu?”, nu ii veti aduce mai aproape de voi.

Sa mearga in tabara, sa se caleasca...mama!

     Am trimis Dragonul in prima tabara de o saptamana! No, tot e bine ca am inceput deocamdata cu Dragonul cel mare si cu doza mica de propanolol... noi, nu copilu. Daca v-ati intalnit cu mine saptamana trecuta cand inca eram viteaza, va anunt ca mi-a trecut in noaptea de dinaintea plecarii, asa pe la ora 2. Pe la 2:30 a.m. inventariasem deja tot bagajul terminat la 10 p.m., iar pe la 3 a.m inca nu eram sigura daca are nevoie de 2 sau 3 prosoape. Dar chiar, oare cate i-am pus pana la urma?  Ma rog, se descurca el, sa se caleasca, sa vada cum e fara prosoape, ca de aceea l-am trimis in lume.
Sandwich-uri!!! Cate? Cu ce? Nu se strica pe drum? Drum? Cate ore? Pe unde ? De ce autocarul are un geam lipit cu banda scotch? Banda scotch? Aer conditionat? Caldura? Cum, merge in tabara asa mic??? Singur? Ai emotii? Gata, nu mai merge doar cu propanolol!
      Prima zi a fost mai grea, azi am redevenit functionali. Am uitat sa va spun ca l-am plasat si pe Dragonul mic la bunici, am sterilizat si catelul, vecinii sunt plecati in tari mai calde in concediu ( apropos, daca cititi, aici e totul ok) practic toata casa e de nerecunoscut, linistea o sa ne duca la nebuni. Si pentru ca aveam prea mult timp la dispozitie, am decis cu Consortul sa facem curatenie in dulapuri, sa ne pregatim hainele pentru concediu, sa ne mai relaxam si noi cu gandul la relaxare, plaja, soare. Am vazut intre timp vreo 45 de poze pe grupul cu tabara, am dat zoom la nesfarsit incercand sa-l gasim pe al nostru (nu radeti), am mai dat de vreo 6 ori zoom pe farfuriile cu mancare, apoi am triat vreo 18 tricouri pentru domnul sot. Intre timp a sunat Dragonul sa se planga ca erau cartofii cu prea mult ulei, am mai vorbit cu vreo 3 parinti sa ne consultam cum ni se pareau copiii dupa glas, am mai ales 6 perechi de bermude si gata, vine seara si s-a mai dus o zi. Cu putin noroc, maine primim si poze in care se vede si copilul nostru si din fata, pana atunci e ok si din spate il cunoastem, important e sa se distreze. Ca ramane nemancat nu-mi fac mari probleme, ca oricum nu era asta sportul lui preferat si dupa ce revenim si din concediu, il bagam in cantonament la bunici, sa recupereze.
    De Dragonul mic nu am multe sa va spun, ca de cand e singur la bunici, pentru prima data in viata lui, nu a avut nimic sa ne spuna si nici noi nu am vrut sa-l inoportunam. Singura mea problema, ma rog, nu e singura, dar e  noua, e ca nu am stiut cat de greu e sa trimiti copiii simultan in locuri diferite. Esti cu gandul in doua parti tot timpul, parca imi joaca sufletul ping-pong intre Paltinis si Izvoarele (Hunedoara), cu oprire la Cluj, ca na, v-am zis ca trebuie sa facem si bagajele pana una alta.