Hai sa mai fugim o data impreuna ! Nu te stresa, nu te pun sa cauti oferte la bilete de avion si nici cazare in vreun oras romantic european, desi cunoscandu-te, probabil ca avem vreo 4 rezervari in 3 orase..
Nu. Nu vom pleca nicaieri de data asta. Acum va fi mai simplu. Am pus vin rosu in paharele noastre preferate, acelea mari si fragile, am scos patura mov pufoasa si fugim ... fugim la noi pe canapea. Ascunde telefoanele si laptopul, stinge lumina sa para ca nu suntem acasa si hai !
Iti promit ca va fi frumos.
Hai sa fugim la noi acasa, pe canapeaua noastra, sa fugim impreuna ca intr-un concediu de o seara intr-o garsoniera...vrei ?
un blog despre orice
Abonaţi-vă la blogpentrucinciprieteni
Postări
Comentarii
vineri, 20 noiembrie 2015
sâmbătă, 14 noiembrie 2015
Zile grele..
...sunt grele zilele acestea si par atat de nepotrivite pentru scris, pentru stilul meu de scris si pentru umor.
E atat de bine sa ai copii, sa ai norocul sa-i ai langa tine sanatosi si in siguranta, chiar daca spaimele noastre de parinti cresc cu fiecare stire de la televizor, cu fiecare atrocitate care loveste in cei de langa noi, indiferent de distanta in km.
E sambata dimineata si dupa ce ultima speranta de somn s-a ruinat undeva in jurul orei 7, ne impleticim pe scari, pana in bucatarie, cautand disperati salvarea in ceasca de cafea.
Ma catar apoi in varful canapelei, cu cafeaua in mana, citesc stirile pe telefon, la televizor urla Capitanul Jake din Tara de nicaieri, si mi se strange stomacul...
Moarte, iar moarte, si chiar daca de data asta nu se mai intampla in Romania, ci la Paris, nu ai cum sa nu simti drama. Creierul meu parca nu reuseste sa asimileze toata informatia, nu pot pricepe cum pot oamenii sa loveasca asa in alti oameni, nu inteleg ce fel de religie se poate construi pe atata moarte. Am aceeasi senzatie pe care am avut-o in dimineata de sambata de dupa Colectiv, parca ma simt vinovata ca am dormit atat de linistita azi-noapte, in timp ce lumea se zguduia.
Ma trezeste un tipat din gandurile mele...cei doi Dragoni au pornit un razboi pentru trenuletul de lego. Nu-mi mai vine sa-i cert, ii las sa-si rezolve singuri disputa, multumesc in gand pentru dimineata asta si ma rog sa fie acesta singurul razboi la care vom participa...razboiul jucariilor.
vineri, 25 septembrie 2015
Copii mici...probleme mici...
Dupa aproape 5 ani de parinteala, si vorbesc aici de parinteala din aceea facuta ca la carte ( a se citit zeci de carti), de la zigot pana la 5 ani dupa casatoria pruncului, am aflat cu stupoare ca sunt total inafara subiectului. Acum, ce-i drept ca avusesesm eu niste banuieli pe parcurs, mai ales cand am descoperit ca nu fac parte din multitudinea de grupuri pentru mame existente online, dar ma consolasem cu gandul ca le-am sarit doar datorita firii mele apucate si nicidecum din lipsa de implicare.
In aceste conditii, Dragonii au ratat cu brio etapa purtarii in diverse sisteme extraordinare special create pentru suspendarea lor de mama in cauza si i-am limitat la mersul in carucior. Se pare ca acest lucru nu le-a afectat in nici un fel elasticitatea cordonului ombilical, pe care ii suspectez pe cei de la maternitate ca au omis sa-l taie.( asta ar putea fi si motivul pentru care nu reusesc sa scap de minunata burta :)))
Cu toate micile mele scapari, daca ma uit in urma, mi se pare ca m-am descurcat chiar bine pana la ora asta cu Dragonii, in toate etapele . Trebuie sa recunosc ca mi-e teribil de dor de perioada in care nevoile lor se limitau la scutece curate, papa la timp si somnul regulamentar. Am si uitat parca, de toate retetele de piureuri bio, creme bio, supe bio si alte apucaturi bio, desigur, adoptate inca din timpul sarcinilor, apucaturi de terorizat restul familiei si in special bunicii. Daca la al doilea copil am fost ceva mai indulgenta, si din lipsa de timp, dar si datorita experientei ( e altceva sa fii mama a doua oara, e deja experienta) , la primul copil, am fost spaima familiei. In primul rand i-am dezinfectat si sterilizat pe toti din casa de le-am luat luciul, iar mancarea copilul avea regim mai strict ca la astronauti.( multumesc pe aceasta cale bunicilor, care au tacut si au facut )
Buuun, pana acum m-am laudat cu capacitatile mele de supermama ( am un talisman de bratara care atesta asta ), greul insa, abia de acum incepe. In primul rand, mi s-a parut nedrept, inca de la inceput, faptul ca ni se livreaza copiii fara instructiuni de folosire, dar sa treci la etapa descoperirii propriei sexualitati de catre cel mic, mi se pare un cosmar. Daca pana acum singura diferenta intre fetite si baieti se limita la culorile roz si albastru, acum am ajuns deja la varsta intrebarilor colorate si nu numai. Am aflat, dupa o saptamana de investigatii, ca toti baietii isi ating permanent zonele intime ( le-o fi frica sa nu dispara) si ca asta e perfect normal, iar Consortul a trecut deja cu succes de prima discutie tata-fiu.Macar asta sa fie norocul meu, daca nu am avut fata, discutiile incomode le duce Consortul, sub atenta si finuta mea supraveghere. Ce-i drept ca a ramas bietu' om cu tensiunea marita, dar sper sa-si revina pana la urmatoarea (discutie, evident).
M-am intors acum exact la stadiul de la care am plecat in urma cu 5 ani, articole de parenting( suna mai profi decat parinteala), carti de psihologie si o maaaare nebuloasa, totul pentru a excela in minunata meserie de parinte, pentru care realizam zi de zi ca nu suntem deloc pregatiti. Asa ca, daca vreti sa ma consolati cu ceva, va astept cu povesti despre momentele critice si vreau sa aud doar ca ati fost cel putin la fel de incurcati de situatii, ca povesti de lauda despre parinti geniali aud toata ziua si mi-as mai reface si eu respectul de sine.
In aceste conditii, Dragonii au ratat cu brio etapa purtarii in diverse sisteme extraordinare special create pentru suspendarea lor de mama in cauza si i-am limitat la mersul in carucior. Se pare ca acest lucru nu le-a afectat in nici un fel elasticitatea cordonului ombilical, pe care ii suspectez pe cei de la maternitate ca au omis sa-l taie.( asta ar putea fi si motivul pentru care nu reusesc sa scap de minunata burta :)))
Cu toate micile mele scapari, daca ma uit in urma, mi se pare ca m-am descurcat chiar bine pana la ora asta cu Dragonii, in toate etapele . Trebuie sa recunosc ca mi-e teribil de dor de perioada in care nevoile lor se limitau la scutece curate, papa la timp si somnul regulamentar. Am si uitat parca, de toate retetele de piureuri bio, creme bio, supe bio si alte apucaturi bio, desigur, adoptate inca din timpul sarcinilor, apucaturi de terorizat restul familiei si in special bunicii. Daca la al doilea copil am fost ceva mai indulgenta, si din lipsa de timp, dar si datorita experientei ( e altceva sa fii mama a doua oara, e deja experienta) , la primul copil, am fost spaima familiei. In primul rand i-am dezinfectat si sterilizat pe toti din casa de le-am luat luciul, iar mancarea copilul avea regim mai strict ca la astronauti.( multumesc pe aceasta cale bunicilor, care au tacut si au facut )
Buuun, pana acum m-am laudat cu capacitatile mele de supermama ( am un talisman de bratara care atesta asta ), greul insa, abia de acum incepe. In primul rand, mi s-a parut nedrept, inca de la inceput, faptul ca ni se livreaza copiii fara instructiuni de folosire, dar sa treci la etapa descoperirii propriei sexualitati de catre cel mic, mi se pare un cosmar. Daca pana acum singura diferenta intre fetite si baieti se limita la culorile roz si albastru, acum am ajuns deja la varsta intrebarilor colorate si nu numai. Am aflat, dupa o saptamana de investigatii, ca toti baietii isi ating permanent zonele intime ( le-o fi frica sa nu dispara) si ca asta e perfect normal, iar Consortul a trecut deja cu succes de prima discutie tata-fiu.Macar asta sa fie norocul meu, daca nu am avut fata, discutiile incomode le duce Consortul, sub atenta si finuta mea supraveghere. Ce-i drept ca a ramas bietu' om cu tensiunea marita, dar sper sa-si revina pana la urmatoarea (discutie, evident).
M-am intors acum exact la stadiul de la care am plecat in urma cu 5 ani, articole de parenting( suna mai profi decat parinteala), carti de psihologie si o maaaare nebuloasa, totul pentru a excela in minunata meserie de parinte, pentru care realizam zi de zi ca nu suntem deloc pregatiti. Asa ca, daca vreti sa ma consolati cu ceva, va astept cu povesti despre momentele critice si vreau sa aud doar ca ati fost cel putin la fel de incurcati de situatii, ca povesti de lauda despre parinti geniali aud toata ziua si mi-as mai reface si eu respectul de sine.
luni, 14 septembrie 2015
Toamna..despre vara..
Mi-am batut recordul la lene de data asta. Am stat departe de blog 11 saptamani. Stati linistiti, ca nu am renuntat la a va tine la curent cu toate prostiile, pur si simplu, intre atatea subiecte legate de criza valului de imigranti, nu prea mi-am gasit locul.
Timpul a trecut repede, asa cum unii dintre voi ati aflat deja, Dragonul Rares a implinit 2 ani, varsta care a venit peste noi cu noi provocari si binecunoscuta criza, pe care "cercetatorii americani" o numesc atat de sugestiv "Terrible two". Influentat de frate-su sau poate doar asa pentru a-i tine isonul, Dragonul Alexandru pare sa fie decis sa ne convinga de existenta acestei crize si in jurul varstei de 5 ani. Eu, sincera sa fiu, cred ca asta e razbunarea sortii pentru impertinenta noastra, a parintilor, de a fugi 5 zile la mare singuri la inceputul lunii august.
Asa... stiu ca v-ati spus deja in gand ca asa ne trebuie, ca am lasat bietii copii si am plecat singuri, dar pedeapsa ne-am luat-o singuri atunci cand am ales litoralul romanesc.De ce ? Pai sa va spun...
Am pornit noi, plini de aplomb spre mare pe la 3 dimineata, din Hunedoara. Pana la capitala, totul roz, drumul ok, trafic decent, ba chiar si capitala a fost ok, apoi.. HAOS. De la Bucuresti la Saturn am ajuns in 6 ore. Am prins coada de la Fetesti, ca de ce sa plateasca Romanu' altundeva taxa, cand poate sta la coada.( acolo am scapat repede pentru ca am achitat cu sms), dar din cauza aglomeratiei create, am mai servit 3 opriri din cauza a trei accidente, apoi traficul de pe litoral si, iata-ne ajunsi la hotel la ora 14. Desi check-in-ul era la ora 18, ne-am prezentat la hotel, in speranta ca ne vom putea caza mai repede, dar Surprizaaaa: in receptia hotelului 20 de familii cu sejur platit, pt care nu erau camere. Pe scurt, romanii nu au invatat nimic in ultimii 25 de ani de turism, astfel ca sejururile se vand si se incaseaza fara limita de locuri, turistii sunt impartiti apoi prin statiuni la alte hoteluri ale aceluiasi lant hotelier ( THR Marea Neagra), hoteluri mai slab cotate, nerenovate si in alte locatii decat cele pentru care se achitase concediul. Lucrurile erau cam asa : vreti, bine, nu vreti , asta e ! Dupa ore intregi de lupte, dupa sunat la televiziuni ( era sa ajungem vedete), dupa sunat inutil la Protectia Consumatorului, oamenii cedau rand pe rand si acceptau conditiile lor. Trist.
Marea surpriza a fost ca noi chiar ne-am primit camera, pentru ca desi nu platisem in avans, ca si restul si desi nu aveam cu noi copii mici si obositi, aveam rezervarea facuta prin Booking.com, iar cei de la hotel au decis sa nu-si riste contractul cu acest site international. Trist.
Concluzia : in Romania nu se pune pret pe nimic, nici pe oameni, nici pe agentiile subcontractante, totul e la risc si la mica intelegere. Pacat.
Intr-un final, pe la ora 19, am ajuns si noi in camera, am ratat orice sansa de plaja pentru ziua respectiva, asa ca, a doua zi ne-am propus sa luam tot soarele. Zis si facut, am stat toata ziua pe plaja, chiar si la orele nerecomandate, daca tot eram doar noi doi, fara juniorii urlatori prin zona. Ce a urmat nu are rost sa va povestesc. S-a stramtat pielea pe noi de la atata soare si bronzul a tinut fix o saptamana, dupa care am inceput sa ne decojim ca rosiile in apa fiarta. Altfel, a fost frumos la mare, am profitat din plin de regimul de parinti fugiti de acasa, cu mancare nesanatoasa, bronz la ore nepotrivite si muuuulte beri. Dar, pentru ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita, drumul inapoi a durat aproape cat un concediu intreg, pentru ca unde altundeva, daca nu in Romania, poti face in 3 ore 90 de km, ocazie cu care, Consortul i-a pomenit pe toti guvernantii.
Cam asa a fost concediul fara copii la Marea Neagra, de unde ne-am cumparat un top de vederi, sa avem la ce ne uita cand ni se mai face dor de litoralul romanesc, ca noi pe acolo nu mai calcam curand. Oricum, cea mai buna "mancare de la mare", am mancat-o langa Sibiu, un traditional ciolan cu fasole.
Timpul a trecut repede, asa cum unii dintre voi ati aflat deja, Dragonul Rares a implinit 2 ani, varsta care a venit peste noi cu noi provocari si binecunoscuta criza, pe care "cercetatorii americani" o numesc atat de sugestiv "Terrible two". Influentat de frate-su sau poate doar asa pentru a-i tine isonul, Dragonul Alexandru pare sa fie decis sa ne convinga de existenta acestei crize si in jurul varstei de 5 ani. Eu, sincera sa fiu, cred ca asta e razbunarea sortii pentru impertinenta noastra, a parintilor, de a fugi 5 zile la mare singuri la inceputul lunii august.
Asa... stiu ca v-ati spus deja in gand ca asa ne trebuie, ca am lasat bietii copii si am plecat singuri, dar pedeapsa ne-am luat-o singuri atunci cand am ales litoralul romanesc.De ce ? Pai sa va spun...
Am pornit noi, plini de aplomb spre mare pe la 3 dimineata, din Hunedoara. Pana la capitala, totul roz, drumul ok, trafic decent, ba chiar si capitala a fost ok, apoi.. HAOS. De la Bucuresti la Saturn am ajuns in 6 ore. Am prins coada de la Fetesti, ca de ce sa plateasca Romanu' altundeva taxa, cand poate sta la coada.( acolo am scapat repede pentru ca am achitat cu sms), dar din cauza aglomeratiei create, am mai servit 3 opriri din cauza a trei accidente, apoi traficul de pe litoral si, iata-ne ajunsi la hotel la ora 14. Desi check-in-ul era la ora 18, ne-am prezentat la hotel, in speranta ca ne vom putea caza mai repede, dar Surprizaaaa: in receptia hotelului 20 de familii cu sejur platit, pt care nu erau camere. Pe scurt, romanii nu au invatat nimic in ultimii 25 de ani de turism, astfel ca sejururile se vand si se incaseaza fara limita de locuri, turistii sunt impartiti apoi prin statiuni la alte hoteluri ale aceluiasi lant hotelier ( THR Marea Neagra), hoteluri mai slab cotate, nerenovate si in alte locatii decat cele pentru care se achitase concediul. Lucrurile erau cam asa : vreti, bine, nu vreti , asta e ! Dupa ore intregi de lupte, dupa sunat la televiziuni ( era sa ajungem vedete), dupa sunat inutil la Protectia Consumatorului, oamenii cedau rand pe rand si acceptau conditiile lor. Trist.
Marea surpriza a fost ca noi chiar ne-am primit camera, pentru ca desi nu platisem in avans, ca si restul si desi nu aveam cu noi copii mici si obositi, aveam rezervarea facuta prin Booking.com, iar cei de la hotel au decis sa nu-si riste contractul cu acest site international. Trist.
Concluzia : in Romania nu se pune pret pe nimic, nici pe oameni, nici pe agentiile subcontractante, totul e la risc si la mica intelegere. Pacat.
Intr-un final, pe la ora 19, am ajuns si noi in camera, am ratat orice sansa de plaja pentru ziua respectiva, asa ca, a doua zi ne-am propus sa luam tot soarele. Zis si facut, am stat toata ziua pe plaja, chiar si la orele nerecomandate, daca tot eram doar noi doi, fara juniorii urlatori prin zona. Ce a urmat nu are rost sa va povestesc. S-a stramtat pielea pe noi de la atata soare si bronzul a tinut fix o saptamana, dupa care am inceput sa ne decojim ca rosiile in apa fiarta. Altfel, a fost frumos la mare, am profitat din plin de regimul de parinti fugiti de acasa, cu mancare nesanatoasa, bronz la ore nepotrivite si muuuulte beri. Dar, pentru ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita, drumul inapoi a durat aproape cat un concediu intreg, pentru ca unde altundeva, daca nu in Romania, poti face in 3 ore 90 de km, ocazie cu care, Consortul i-a pomenit pe toti guvernantii.
Cam asa a fost concediul fara copii la Marea Neagra, de unde ne-am cumparat un top de vederi, sa avem la ce ne uita cand ni se mai face dor de litoralul romanesc, ca noi pe acolo nu mai calcam curand. Oricum, cea mai buna "mancare de la mare", am mancat-o langa Sibiu, un traditional ciolan cu fasole.
joi, 25 iunie 2015
Concediul nebunilor II
Dupa episodul drumului spre concediul mult asteptat, iata-ne ajunsi in sfarsit la frumosul hotel de pe litoralul turcesc.
Asa cum v-am povestit deja, bagajele noastre au facut un stop la alt hotel ( multumim colegilor de drum :( pentru asta ), deci prima seara a reprezentat din start o economie de tinute, caci am ajuns la cina exact asa cum am venit de pe drum, noroc cu politica relaxata a hotelului privind tinuta.
Inca de la intrarea in restaurant am fost intampinati de animatoarele pentru copii, care in mod evident vorbeau doar rusa. Ma rog, animatoare pentrru copii impropriu spus, ca la cum arata rusoaica blonda de la intrare, era menita sa anime visele barbatilor mai degraba. Unde mai pui ca a avut si nesimtirea sa i mplineasca 19 ani tocmai pe perioada sejurului nostru !!!
Parinti experimentati, am ales din start o masa in interiorul restaurantului, ca am scanat noi zona si masa pe terasa, desfasurata in imediata apropiere a piscinei, reprezenta din start un risc pentru dragonii din dotare. Linistea noastra a durat fix 5 minute, pana cand, odata iesit consortul afara sa studieze oferta culinara, piticii au decis sa-l urmeze. Urmatorul tablou a aratat cam asa. Consortul, cu farfuria plina intr-o mana, alerga dupa cel mai mic dintre copii, care tintise deja albastrul linistit al piscinei, Alexandru, copilul cel mare, alerga strigand dupa tat'su, iar eu alergam bezmetica dupa cei trei, pe principiul "stai ca vin". Am reusit, intr-un final, sa strangem trupele in restaurant, sa mancam si chiar ne-am incumetat la o plimbare pe ponton, nelipsita de vesnicele " nu-i voie", "ai grija", " o sa cazi in mare ". Intre timp, dupa o incursiune a consortului la hotelul vecin, am prrimit si bagajele, deci eram oficial pregatiti sa incepem vacanta.
Copiii si adultii, desigur, am participat in fiecare seara la minidisco, daca nu de dragul cantecelor in melodioasa limba rusa, macar de dragul animatoarei.
La urmatoarele mese la restaurant ne-am prezentat cu tot cu carucior, in speranta ca cel mic va sta linistit, dar pana la urma, am realizat ca sigurul mod de a-l tine locului erau pastele mancate de el singur, evident cu mana, cu gurita, cu tricoul, cu pantalonii....cu tot ce mai avea in dotare. In concluzie, avem copil mare, mananca singur la restaurant, important e sa nu te uiti la el .
Ziua, la piscina sau la mare a fost chiar mai usor decat am sperat. Cel mic e de fapt chiar temator, asa ca nu s-a mai avantat spre apa si a decis sa ramana in piscina gonflabila pe care am carat-o cu noi.
Am descoperit la copiii mei capacitatea de a se descurca foarte bine printe straini. Rares, care abia acum incepe sa vorbeasca a invatat repede cateva expresii de baza: "sucu meu", "pizza" si " cand 'cepe"teca? " ( n.r. cand incepe discoteca?) , iar Alexandru a trecut la nivelul superior si a invatat sa ceara suc, inghetata si burgeri in limba engleza. Alexandru si-a pastrat pe mana si acum bratara de la all inclusive, mai ales ca e in vacanta la bunici si acolo s-ar putea sa mai functioneze.
Noi, parintii, am invatat sa pornim ca din pusca dupa ei in orice moment si chiar sa evaluam riscurile in functie de pozitie in cateva secunde. Adica : ei o iau la fuga, evident deodata, in directii diferite, iar eu ma gandeam ca cel mic e mai aproape de belele, dar cel mare alearga mai repede, deci decizia trebuie luata urgent, prin urmare fugi dupa mezin, dar cu ochii dupa cel mare, la care urli zadarnic sa se opreasca, prinzi piticul, apoi alergi cu el in brate, dupa frate'su.
Mare, soare, frumos acolo, copiii alearga, alti copii zbiara mult mai tare decat ai tai, deci e ok, nu ai senzatia ca cineva se uita urat, ii mai plimba si consortul prin resort si apuci si tu sa prinzi o jumate de ora de plaja. Nu mai ai putere sa te dai si cu crema, ca ai facut deja asta toata dimineata cu cei mici, asa ca ramai asa, intepenita ca soparla si te bucuri de un mojito care doar a vazut sticla de rom.
In stanga si-n dreapta mamici, copii, rusoaice carora nu poti sa le ghicesti varsta, cu bikini minusculi, pe care le vezi seara la discoteca piticilor pe tocuri imposibile, cu fuste foaaaaarte scurte, tragand dupa ele trei plozi. Ele arata perfect, eu sper in gand ca poate sunt doar bonele copiilor, dar vin aia mici si striga mama si nu-mi mai ramane decat sa sper ca sunt macar proaste .
Stiu ca pare o nebunie, mai ales daca ai pretentia sa te duci in concediu sa te odihnesti, dar credeti-ma pe cuvant as lua-o oricand de la capat, in orice locatie, singurul lucru pe care l-as schimba ar fi marca scutecelor de apa, care ne-au tradat groaznic de cateva ori, dar asta e alta poveste. Asa ca luati-va consortii, plozii din dotare ( daca nu aveti copii, va inchiriez eu cu ziua) si carati-va la mare si soare, oriunde vreti voi, ca e frumos.
Asa cum v-am povestit deja, bagajele noastre au facut un stop la alt hotel ( multumim colegilor de drum :( pentru asta ), deci prima seara a reprezentat din start o economie de tinute, caci am ajuns la cina exact asa cum am venit de pe drum, noroc cu politica relaxata a hotelului privind tinuta.
Inca de la intrarea in restaurant am fost intampinati de animatoarele pentru copii, care in mod evident vorbeau doar rusa. Ma rog, animatoare pentrru copii impropriu spus, ca la cum arata rusoaica blonda de la intrare, era menita sa anime visele barbatilor mai degraba. Unde mai pui ca a avut si nesimtirea sa i mplineasca 19 ani tocmai pe perioada sejurului nostru !!!
Parinti experimentati, am ales din start o masa in interiorul restaurantului, ca am scanat noi zona si masa pe terasa, desfasurata in imediata apropiere a piscinei, reprezenta din start un risc pentru dragonii din dotare. Linistea noastra a durat fix 5 minute, pana cand, odata iesit consortul afara sa studieze oferta culinara, piticii au decis sa-l urmeze. Urmatorul tablou a aratat cam asa. Consortul, cu farfuria plina intr-o mana, alerga dupa cel mai mic dintre copii, care tintise deja albastrul linistit al piscinei, Alexandru, copilul cel mare, alerga strigand dupa tat'su, iar eu alergam bezmetica dupa cei trei, pe principiul "stai ca vin". Am reusit, intr-un final, sa strangem trupele in restaurant, sa mancam si chiar ne-am incumetat la o plimbare pe ponton, nelipsita de vesnicele " nu-i voie", "ai grija", " o sa cazi in mare ". Intre timp, dupa o incursiune a consortului la hotelul vecin, am prrimit si bagajele, deci eram oficial pregatiti sa incepem vacanta.
Copiii si adultii, desigur, am participat in fiecare seara la minidisco, daca nu de dragul cantecelor in melodioasa limba rusa, macar de dragul animatoarei.
La urmatoarele mese la restaurant ne-am prezentat cu tot cu carucior, in speranta ca cel mic va sta linistit, dar pana la urma, am realizat ca sigurul mod de a-l tine locului erau pastele mancate de el singur, evident cu mana, cu gurita, cu tricoul, cu pantalonii....cu tot ce mai avea in dotare. In concluzie, avem copil mare, mananca singur la restaurant, important e sa nu te uiti la el .
Ziua, la piscina sau la mare a fost chiar mai usor decat am sperat. Cel mic e de fapt chiar temator, asa ca nu s-a mai avantat spre apa si a decis sa ramana in piscina gonflabila pe care am carat-o cu noi.
Am descoperit la copiii mei capacitatea de a se descurca foarte bine printe straini. Rares, care abia acum incepe sa vorbeasca a invatat repede cateva expresii de baza: "sucu meu", "pizza" si " cand 'cepe"teca? " ( n.r. cand incepe discoteca?) , iar Alexandru a trecut la nivelul superior si a invatat sa ceara suc, inghetata si burgeri in limba engleza. Alexandru si-a pastrat pe mana si acum bratara de la all inclusive, mai ales ca e in vacanta la bunici si acolo s-ar putea sa mai functioneze.
Noi, parintii, am invatat sa pornim ca din pusca dupa ei in orice moment si chiar sa evaluam riscurile in functie de pozitie in cateva secunde. Adica : ei o iau la fuga, evident deodata, in directii diferite, iar eu ma gandeam ca cel mic e mai aproape de belele, dar cel mare alearga mai repede, deci decizia trebuie luata urgent, prin urmare fugi dupa mezin, dar cu ochii dupa cel mare, la care urli zadarnic sa se opreasca, prinzi piticul, apoi alergi cu el in brate, dupa frate'su.
Mare, soare, frumos acolo, copiii alearga, alti copii zbiara mult mai tare decat ai tai, deci e ok, nu ai senzatia ca cineva se uita urat, ii mai plimba si consortul prin resort si apuci si tu sa prinzi o jumate de ora de plaja. Nu mai ai putere sa te dai si cu crema, ca ai facut deja asta toata dimineata cu cei mici, asa ca ramai asa, intepenita ca soparla si te bucuri de un mojito care doar a vazut sticla de rom.
In stanga si-n dreapta mamici, copii, rusoaice carora nu poti sa le ghicesti varsta, cu bikini minusculi, pe care le vezi seara la discoteca piticilor pe tocuri imposibile, cu fuste foaaaaarte scurte, tragand dupa ele trei plozi. Ele arata perfect, eu sper in gand ca poate sunt doar bonele copiilor, dar vin aia mici si striga mama si nu-mi mai ramane decat sa sper ca sunt macar proaste .
Stiu ca pare o nebunie, mai ales daca ai pretentia sa te duci in concediu sa te odihnesti, dar credeti-ma pe cuvant as lua-o oricand de la capat, in orice locatie, singurul lucru pe care l-as schimba ar fi marca scutecelor de apa, care ne-au tradat groaznic de cateva ori, dar asta e alta poveste. Asa ca luati-va consortii, plozii din dotare ( daca nu aveti copii, va inchiriez eu cu ziua) si carati-va la mare si soare, oriunde vreti voi, ca e frumos.
duminică, 21 iunie 2015
Concediul nebunilor I
Cand te pregatesti sa pleci in vacanta doar tu cu consortul, socoteala suna cam asa: 7 seri, deci ai nevoie de 7 rochite, 3 fuste, 4-5 rochii de plaja, pantaloni scurti pe care stii ca nu-i vei purta, sandale plate, sandale cu toc, platforme si eventual ceva de rezerva. Consortul vreo 6 camasi, tot atatea tricouri, pantaloni scurti, cateva perechi de pantofi si....gata...la avion.
Trec vreo 5 ani, faci 2 copii si deodata pregatirea bagajelor e ca in bancul ala: tu deasupra, acum e randul tau deasupra.., acum amandoi si...inchidem geamantanul.
Acum socoteala suna cam asa: doi copii, toate tricourile din casa, 20 pantaloni scurti, lungi, 3/4. Scutece de apa, scutece de zi, de noapte, servetele umede, uscate, medicamente, colace, jucarii, slapi, sandale, tenisi, lotiuni... si orice iti poti imagina ca vor avea nevoie. Pentru tine 3 rochii si 2 tricouri, pantalonii scurti pe care de acum ii porti mereu pt ca nu ai timp sa calci altceva, iar pentru consort 2 camasi si 3 tricouri, sa se descurce, ca doar atata loc mai este.
Si buuunn, gata de plecat la aeroport : 2 geamantane, 2 copii, 2 bagaje de mana si un carucior. Totul bine pana la destinatie, cand odata ajunsi la hotel, cobori din autocarul de transfer si soc : geamantanele lipsa !!!!! In 15 secunde faci in cap inventarul bagajelor de mana, al geamantanelor lipsa, faci un atac de panica si-ti revii, asta e! Ii injuri pe turci in romaneste, dai vina pe destin si pana la urma descoperi ca la oprirea anterioara a autocarului, unii colegi de drum au coborat bagajele tale, ca sa ajunga la gentile lor si ti le-au lasat in parcarea hotelului. Injuri romanii in gand. Dupa vreo 2 ore ajung si gentile noastre, rasuflam usurati si suntem gata sa incepem vacanta, despre care veti primi detalii in episodul 2...
Trec vreo 5 ani, faci 2 copii si deodata pregatirea bagajelor e ca in bancul ala: tu deasupra, acum e randul tau deasupra.., acum amandoi si...inchidem geamantanul.
Acum socoteala suna cam asa: doi copii, toate tricourile din casa, 20 pantaloni scurti, lungi, 3/4. Scutece de apa, scutece de zi, de noapte, servetele umede, uscate, medicamente, colace, jucarii, slapi, sandale, tenisi, lotiuni... si orice iti poti imagina ca vor avea nevoie. Pentru tine 3 rochii si 2 tricouri, pantalonii scurti pe care de acum ii porti mereu pt ca nu ai timp sa calci altceva, iar pentru consort 2 camasi si 3 tricouri, sa se descurce, ca doar atata loc mai este.
Si buuunn, gata de plecat la aeroport : 2 geamantane, 2 copii, 2 bagaje de mana si un carucior. Totul bine pana la destinatie, cand odata ajunsi la hotel, cobori din autocarul de transfer si soc : geamantanele lipsa !!!!! In 15 secunde faci in cap inventarul bagajelor de mana, al geamantanelor lipsa, faci un atac de panica si-ti revii, asta e! Ii injuri pe turci in romaneste, dai vina pe destin si pana la urma descoperi ca la oprirea anterioara a autocarului, unii colegi de drum au coborat bagajele tale, ca sa ajunga la gentile lor si ti le-au lasat in parcarea hotelului. Injuri romanii in gand. Dupa vreo 2 ore ajung si gentile noastre, rasuflam usurati si suntem gata sa incepem vacanta, despre care veti primi detalii in episodul 2...
vineri, 8 mai 2015
Mami, sa mai nastem un bebe ...
Azi vreau sa vorbesc despre Dragonul Alexandru, un copil atat de cuminte, incat te rascoleste uneori. Alexandru s-a comportat de mic ca un batranel intelept. Uneori il mangaie pe Raresul, cum zice el, pe cap si-i spune cu voce grava "micutule", asa, de la inaltimea celor 4 ani ai lui.
Azi dimineata, in timp ce ne imbracam, remarcand cat a crescut si s-a lungit copilul, i-am spus consortului ca trebuie sa-i mai luam haine, iar cele mai mici sa le dau mai departe piticului. Alexandru a intervenit promp si ne-a avertizat ca trebuie apoi sa le pastram pt mai departe cand " o sa mai nastem un bebe ". Va las pe voi sa va imaginati fata mea si a lui tat'su, dincolo de comicul exprimarii, de parca si la nasterea lor s-ar fi opintit toata familia.
Am reusit chiar sa aprofundam subiectul, eu incercand sa-l conving ca am fi deja cam multi pe metru patrat, amintindu-i chiar, ca de cand avem si o verisoara, nu ducem nici lipsa unei fetite. Dragonul a fost de neinduplecat " mami, ne trebuie un bebe care sa stea tot timpul la noi in casa ".
Oare deja a uitat ca pana mai ieri, am tot avut un bebe in casa ? Pana la urma, chiar si mamele de dragoni mai fac pauza 😉 .
duminică, 26 aprilie 2015
Invat sa-i las sa se joace
Murdarirea este buna, zice o reclama la televizor si, normal ca fiecare dintre noi am zambit auzind-o si ne-am gandit ca asa e normal, sa se joace, sa se murdareasca....
Nu am o problema cu hainele murdare, m-am obisnuit deja de mai bine de 4 ani cu schimbatul piticilor de cate 3 ori pe zi, masina mea de spalat si-a scos demult banii si sincera sa fiu, nu am vazut nicicand o provocare in joaca copiilor in nisip. Bineinteles, ca Dragonii mei au reusit sa ma surprinda inca o data.
Zi de primavara calda, soare si o binevenita invitatie la gratar la casa lui frate-meu, casa noua, curte noua, unde gazonul, abia plantat in urma cu o saptamana, nu si-a facut inca aparitia...
Plecam asadar la 300 de metri de casa noastra cu masina, nu de lene, ci pentru ca luam cu noi jumatate din casa si o parte dintre jucariile din curte ( ei inca nu au). Curtea e mare, loc berechet pentru Dragoni ( asa le va ramane numele) sa se desfasoare, cu motoarele de plastic din dotarea proprie. Nu i-am imbracat eu elegant, ca stiam cum va fi, dar sa ma credeti pe cuvant ca erau curati...in primele 3 minute.
N-am intrat bine in curte, am apucat adultii sa ne uitam unii la altii vreo 30 de secunde, dupa care ne-am pierdut intr-un nor de colb, pe care nu doar ca au reusit sa-l ridice in jurul nostru in timp record, dar au si reusit sa-l intretina pe parcursul intregii zile. Mi-am amintit de filmele cu cowboy din copilarie si praful ce ramanea in urma cand treceau calare. Cam asa ramanea si in urma copiilor la fiecare trecere cu motorul. Doi copii, doua motoare de plastic si mult mai mult praf decat poate inghitii un om, sau 5.. Daca lipsea vreunul din vizor 2 minute, auzeam un buuuf si vedeam un nou nor de praf.
Acum, sa nu va faceti o idee gresita. Nu au batut toata ziua curtea cu motoarele, nuuuuu. La un moment dat s-au plictisit si au inceput sa faca "dus" cu pamant, si-au pus in cap, pe fata, pe spate, in papuci, in sufletul meu si oriunde mai era un loc liber. Am tras aer adanc in piept, asta dupa ce am incercat de vreo 8 ori sa-i stapanesc, i-am adunat de cateva ori de pe strada, am fugit dupa ei prin curte si, in final, am decis ca joaca in pamant nu strica nimanui. I-am lasat sa se desfasoare, sa vedem pana unde pot duce, si credeti-ma pot duce muuuuult, timp sa fie si nisip.
Pana acasa i-am adus asezati pe niste bluze, ca era sa-i lase tat'su pe jos cand i-a vazut ( nu de alta, dar ii confundase cu niste puradei de prin zona), i-am dezbracat in curte de haine si, desi au ajuns sus in baie doar in scutec, respectiv chiloti, tot ne-am ales cu o mica plaja pe gresie si pe covorasul din baie.
Dupa 15 minute de stat in apa calda, sa se inmoaie, a inceput sa le curga noroi din nasucuri ( eu,una, nu credeam ca se poate asa ceva), asa ca am prelungit baia, pana am reusit sa curatam tot. Eu nu m-am jucat in nisip, dar aseara ma manca si pe mine pielea de la atata praf, cat adunasem de pe ei.
Dragonii s-au jucat, noi ne-am distrat pe seama lor, colectia de poze si filmari e tot mai colorata, eu am atins o noua etapa de autostapanire si, uite asa, toata lumea e fericita.
Nu am o problema cu hainele murdare, m-am obisnuit deja de mai bine de 4 ani cu schimbatul piticilor de cate 3 ori pe zi, masina mea de spalat si-a scos demult banii si sincera sa fiu, nu am vazut nicicand o provocare in joaca copiilor in nisip. Bineinteles, ca Dragonii mei au reusit sa ma surprinda inca o data.
Zi de primavara calda, soare si o binevenita invitatie la gratar la casa lui frate-meu, casa noua, curte noua, unde gazonul, abia plantat in urma cu o saptamana, nu si-a facut inca aparitia...
Plecam asadar la 300 de metri de casa noastra cu masina, nu de lene, ci pentru ca luam cu noi jumatate din casa si o parte dintre jucariile din curte ( ei inca nu au). Curtea e mare, loc berechet pentru Dragoni ( asa le va ramane numele) sa se desfasoare, cu motoarele de plastic din dotarea proprie. Nu i-am imbracat eu elegant, ca stiam cum va fi, dar sa ma credeti pe cuvant ca erau curati...in primele 3 minute.
N-am intrat bine in curte, am apucat adultii sa ne uitam unii la altii vreo 30 de secunde, dupa care ne-am pierdut intr-un nor de colb, pe care nu doar ca au reusit sa-l ridice in jurul nostru in timp record, dar au si reusit sa-l intretina pe parcursul intregii zile. Mi-am amintit de filmele cu cowboy din copilarie si praful ce ramanea in urma cand treceau calare. Cam asa ramanea si in urma copiilor la fiecare trecere cu motorul. Doi copii, doua motoare de plastic si mult mai mult praf decat poate inghitii un om, sau 5.. Daca lipsea vreunul din vizor 2 minute, auzeam un buuuf si vedeam un nou nor de praf.
Acum, sa nu va faceti o idee gresita. Nu au batut toata ziua curtea cu motoarele, nuuuuu. La un moment dat s-au plictisit si au inceput sa faca "dus" cu pamant, si-au pus in cap, pe fata, pe spate, in papuci, in sufletul meu si oriunde mai era un loc liber. Am tras aer adanc in piept, asta dupa ce am incercat de vreo 8 ori sa-i stapanesc, i-am adunat de cateva ori de pe strada, am fugit dupa ei prin curte si, in final, am decis ca joaca in pamant nu strica nimanui. I-am lasat sa se desfasoare, sa vedem pana unde pot duce, si credeti-ma pot duce muuuuult, timp sa fie si nisip.
 |
| Adăugaţi o legendă |
Dupa 15 minute de stat in apa calda, sa se inmoaie, a inceput sa le curga noroi din nasucuri ( eu,una, nu credeam ca se poate asa ceva), asa ca am prelungit baia, pana am reusit sa curatam tot. Eu nu m-am jucat in nisip, dar aseara ma manca si pe mine pielea de la atata praf, cat adunasem de pe ei.
Dragonii s-au jucat, noi ne-am distrat pe seama lor, colectia de poze si filmari e tot mai colorata, eu am atins o noua etapa de autostapanire si, uite asa, toata lumea e fericita.
luni, 6 aprilie 2015
copiii, usa si Consortul.
Are frate-meu o vorba "parintii care spun ca nu-si lasa deloc copiii la televizor, fie mint, fie sunt animatori profesionisti"
Gata, stiu ca v-ati incruntat toti si fiecare si-a spus in sinea lui ca juniorul poate sta fara televizor, ca se joaca, etc. Asa am zis si eu la inceput, mai ales ca aveam doar un copil in dotare si eram decisa sa nu las televizorul sa-i altereze copilaria. Lucrurile s-au complicat in practica, la inceput pentru ca era unul singur si se plictisea uneori, apoi tocmai pentru ca sunt doi si nu se mai plictisesc deloc. Normal, cand naiba sa se mai si plictiseasca?! Sunt in permanenta ocupati cu topaitul pe nervii vecinilor si distrusul casei.
Si astfel ajungem la scurta si minunata intamplare de ieri, duminica de Florii, cand vremea nemiloasa ne-a tinut pe toti 4 membrii familiei laolalta, in casa. Pornind de la principiul expus cateva randuri mai sus, conform caruia televizorul are consecinte nedorite asupra celor mici, eu am militat pentru renuntarea la desene si "lasa-i sa mai si alerge, ca se plictisesc si ei saracii". In definitiv, ce ar putea face doi micuti intr-o casa, ca oricum ordinea e un animal rar pe la noi si, mama m-a invatat ca orice obiect spart poate fi inlocuit. Drept!
Nu ne-am asteptat, desigur, ca un plod de 1 an si 7 luni si 90 cm inaltime, sa poata rupe o usa, destul de masiva, din balamale...Sincera sa fiu, dintre toti, cel mai surprins mi s-a parut Consortul, pe care l-am suspectat pret de cateva momente de un AVC, dupa lipsa graiului, gura stramba si expresia schimonosita. In timp ce ma preocupam de ascunderea micilor infractori din cauza uraganului pe cale sa se dezlantuie, mi-am amintit ca am mai vazut expresia asta o data, acum vreo 11 ani. Atunci, catelul proaspat achizitionat reusise sa decapitoneze (sper ca exista verbul asta) usa de la intrare, tata era nehotarat pe care sa ne agate in loc de usa si mama alerga ca o closca intre noi si catelul vinovat, care era sa fie dat de timpuriu spre adoptie (a scapat si a mai comis-o de multe ori in urmatorii ani).
Nu pot decat sa trag concluzia ca asa stau lucrurile in toate familiile "normale" .
Pana azi, Consortul s-a mai calmat (vedem noi cum stam dupa ce citeste articolul) si cauta solutii de fixare a usii pentru urmatorii ani, pana trece pericolul, copiii au ajuns in siguranta la gradinita/cresa, unde vor face azi niste ore suplimentare, iar eu promit sa revin si cu poze, dupa ce se va efectua reparatia. Pana una, alta, televizorul ramane deschis, ca pana la urma, cateva zeci de minute de desene sigur nu au omorat pe nimeni....
Gata, stiu ca v-ati incruntat toti si fiecare si-a spus in sinea lui ca juniorul poate sta fara televizor, ca se joaca, etc. Asa am zis si eu la inceput, mai ales ca aveam doar un copil in dotare si eram decisa sa nu las televizorul sa-i altereze copilaria. Lucrurile s-au complicat in practica, la inceput pentru ca era unul singur si se plictisea uneori, apoi tocmai pentru ca sunt doi si nu se mai plictisesc deloc. Normal, cand naiba sa se mai si plictiseasca?! Sunt in permanenta ocupati cu topaitul pe nervii vecinilor si distrusul casei.
Si astfel ajungem la scurta si minunata intamplare de ieri, duminica de Florii, cand vremea nemiloasa ne-a tinut pe toti 4 membrii familiei laolalta, in casa. Pornind de la principiul expus cateva randuri mai sus, conform caruia televizorul are consecinte nedorite asupra celor mici, eu am militat pentru renuntarea la desene si "lasa-i sa mai si alerge, ca se plictisesc si ei saracii". In definitiv, ce ar putea face doi micuti intr-o casa, ca oricum ordinea e un animal rar pe la noi si, mama m-a invatat ca orice obiect spart poate fi inlocuit. Drept!
Nu ne-am asteptat, desigur, ca un plod de 1 an si 7 luni si 90 cm inaltime, sa poata rupe o usa, destul de masiva, din balamale...Sincera sa fiu, dintre toti, cel mai surprins mi s-a parut Consortul, pe care l-am suspectat pret de cateva momente de un AVC, dupa lipsa graiului, gura stramba si expresia schimonosita. In timp ce ma preocupam de ascunderea micilor infractori din cauza uraganului pe cale sa se dezlantuie, mi-am amintit ca am mai vazut expresia asta o data, acum vreo 11 ani. Atunci, catelul proaspat achizitionat reusise sa decapitoneze (sper ca exista verbul asta) usa de la intrare, tata era nehotarat pe care sa ne agate in loc de usa si mama alerga ca o closca intre noi si catelul vinovat, care era sa fie dat de timpuriu spre adoptie (a scapat si a mai comis-o de multe ori in urmatorii ani).
Nu pot decat sa trag concluzia ca asa stau lucrurile in toate familiile "normale" .
Pana azi, Consortul s-a mai calmat (vedem noi cum stam dupa ce citeste articolul) si cauta solutii de fixare a usii pentru urmatorii ani, pana trece pericolul, copiii au ajuns in siguranta la gradinita/cresa, unde vor face azi niste ore suplimentare, iar eu promit sa revin si cu poze, dupa ce se va efectua reparatia. Pana una, alta, televizorul ramane deschis, ca pana la urma, cateva zeci de minute de desene sigur nu au omorat pe nimeni....
joi, 26 martie 2015
un numar din agenda de telefon...
Imi place sa cred ca inca ma maturizez, ca mai am inca timp pana voi incepe sa imbatranesc ( parca o si vad pe mama cum zambeste, asa in coltul gurii, la fraza asta ). Inca acumulez, ma incarc, invat, inca ma uit la copiii mei si ma mir ca i-am facut eu. Sunt tentata, de cele mai multe ori, sa ma simt norocoasa, si asta fara sa ma umflu in pene.
Am avut norocul sa nu pierd prea multe in viata ( relatiile si afacerile esuate nu se pun:)).
Am avut norocul sa cresc cu patru bunici minunati, cu parinti tineri si neinchistati de prea multe reguli, cu un frate cam dus cu pluta, pe care nici varsta, nici rolul de tata nu l-au facut mai serios.
Problema e ca m-am obisnuit asa si pentru o vreme am avut senzatia ca mi se cuvin toate. Cand, in urma cu 11 ani, mi-am pierdut prima bunica, m-am intrebat cu necaz de ce mi se intampla mie, m-am plans de ghinion si mi s-a parut nedrept.
Minunatii si zgomotosii ultimi ani, marcati de aparitia piticilor, m-au maturizat (v-am zis deja ca eu nu imbatranesc inca), iar ultimele 10 luni mi-au amintit ca, indiferent de varsta pe care o ating, Bunicii stau prea putin pe pamant. Prea putin pentru noi, cei ce ramanem cu un gol in suflet si un dor imens, pentru noi, cei care ii pomenim in povestile despre copilaria noastra, mult prea putin pentru noi cei care i-am vizitat rar, fara sa ne gandim ca nu ne apartin pentru totdeauna.
Am alergat la job, la scoala, la intalniri. Am facut copiii, am devenit si mai ocupata, le-am trimis uneori poze si le-am mai dat din cand in cand un telefon. Am facut totul pe fuga, putin mecanic si n-am stiut ce greu va fi, decat atunci cand am intrat in agenda telefonului si am gasit un numar la care nu mai avea sens sa sun. Inca nu stiu ce sa fac....sa-l sterg ?
Am avut norocul sa nu pierd prea multe in viata ( relatiile si afacerile esuate nu se pun:)).
Am avut norocul sa cresc cu patru bunici minunati, cu parinti tineri si neinchistati de prea multe reguli, cu un frate cam dus cu pluta, pe care nici varsta, nici rolul de tata nu l-au facut mai serios.
Problema e ca m-am obisnuit asa si pentru o vreme am avut senzatia ca mi se cuvin toate. Cand, in urma cu 11 ani, mi-am pierdut prima bunica, m-am intrebat cu necaz de ce mi se intampla mie, m-am plans de ghinion si mi s-a parut nedrept.
Minunatii si zgomotosii ultimi ani, marcati de aparitia piticilor, m-au maturizat (v-am zis deja ca eu nu imbatranesc inca), iar ultimele 10 luni mi-au amintit ca, indiferent de varsta pe care o ating, Bunicii stau prea putin pe pamant. Prea putin pentru noi, cei ce ramanem cu un gol in suflet si un dor imens, pentru noi, cei care ii pomenim in povestile despre copilaria noastra, mult prea putin pentru noi cei care i-am vizitat rar, fara sa ne gandim ca nu ne apartin pentru totdeauna.
Am alergat la job, la scoala, la intalniri. Am facut copiii, am devenit si mai ocupata, le-am trimis uneori poze si le-am mai dat din cand in cand un telefon. Am facut totul pe fuga, putin mecanic si n-am stiut ce greu va fi, decat atunci cand am intrat in agenda telefonului si am gasit un numar la care nu mai avea sens sa sun. Inca nu stiu ce sa fac....sa-l sterg ?
vineri, 6 martie 2015
O zi la gradinita
Ca n-am veleitati de educatoare am spus-o de multe ori si pentru cei care nu ma cred, ii invit sa citeasca articolul pe care l-am scris anul trecut in preajma zilei de 8 Martie "educatoare pentru o zi"
Dar sa revenim la martie 2015, cand plina de marinimie, educatoarea lui Alexandru, s-a decis sa nu ne mai sacrifice pe fiecare mama pe rand (glumesc, Lumi, a fost minunat) si ne-a dat sansa sa ne sustinem reciproc la o activitate de grup, la care dupa caz, au participat chiar si niste tatici curajosi.
Ne-am organizat noi timp de o saptamana, si fata in fata si pe facebook, ne-am consultat, ne-am grupat si iata-ne la gradinita, pregatiti sa trecem la treaba alaturi de pitici. Erau mandrii copiii nevoie mare, se inghesuiau care mai de care pe hol sa ne primeasca.
Imi pare rau ca nu am inca poze, ca ar fi minunat sa vedeti cum reusesc 7 mamici si 3 tatici sa stea frumos, pe scaunele de pici, fiecare langa plodu' din dotare.
Prima activitate, colaj de primavara, pe care sa se vada clar amprenta copilului. Drept e ca noi, parintii ne-am cam lasat patrunsi de fiorul artistic si am inceput sa taiem, sa lipim si sa coloram de zor. Se mai auzea si cate o voce de copilas "da-mi, mami si mie lipiciu". Am descoperit ca Soarele nu poate sa aiba sapca (asa a zis Sebi), dar e ok sa-i punem par din faina de malai (a decis Alexandru), fluturii zboara pe langa nori, floricelele au coada in sus, bombonelele cresc in iarba si asa mai departe ...
A doua activitate, am decorat briose, le-am umplut de bombonele si jeleuri, am riscat glicemia si ne-am pozat muscand impreuna din ele, parintii, doar asa de poza, in realitate le-au devorat micutii. Sa le fie de bine!
Sa nu va faceti cumva o impresie gresita si sa aveti senzatia ca am stat linistiti pe scaunele minuscule toata ziua. Greul de abia acum incepe. Am eliberat sala de grupa si la sugestia unui tatic, am inceput un joc numit semaforul, joc dragut de altfel, care s-a lasat cu o adunatura de copii trantiti pe jos si o mana de mame incercand sa-i adune.
Cireasa de pe tort a fost cursa cu picioarele legate in pereche, parinte-copil, pe care am executat-o cu maxima eleganta, vorba vine. Am sarit ca niste struti schiopi, cu grija, sa nu ranim copiii si cu zambete late pe fete, pentru ca, desigur, totul era pozat pentru eternitate.
Unul dintre tatici ne-a reamintit cum se executa avioanele de hartie, ne-am intrecut si cu astea, eu ma intreb si acum cum am reusit sa fac unul care sa se intoarca in zbor la mine. Oricum asta n-a contat prea mult, important a fost sa-i fac o inimioara, ca asa avea al Mirunei.
Nu stiu cat de fresh au plecat de acolo ceilalti parinti, eu am iesit ciufulita de la cat s-a catarat Alexandru pe mine, obosita si schioapa de la cursa de sarituri si putin ametita de atata agitatie. Am inteles insa ca nu toate concursurile au nevoie de miza, ca poti sa plimbi o bila intr-o lingura doar asa, sa vezi daca poti, si mai ales, am realizat cat e de usor sa ai doar 2 copii in grija, spre deosebire de minunata educatoare, care reuseste zilnic, ceea ce 10 parinti ne-am chinuit sa facem 2 ore.
Dar sa revenim la martie 2015, cand plina de marinimie, educatoarea lui Alexandru, s-a decis sa nu ne mai sacrifice pe fiecare mama pe rand (glumesc, Lumi, a fost minunat) si ne-a dat sansa sa ne sustinem reciproc la o activitate de grup, la care dupa caz, au participat chiar si niste tatici curajosi.
Ne-am organizat noi timp de o saptamana, si fata in fata si pe facebook, ne-am consultat, ne-am grupat si iata-ne la gradinita, pregatiti sa trecem la treaba alaturi de pitici. Erau mandrii copiii nevoie mare, se inghesuiau care mai de care pe hol sa ne primeasca.
Imi pare rau ca nu am inca poze, ca ar fi minunat sa vedeti cum reusesc 7 mamici si 3 tatici sa stea frumos, pe scaunele de pici, fiecare langa plodu' din dotare.
Prima activitate, colaj de primavara, pe care sa se vada clar amprenta copilului. Drept e ca noi, parintii ne-am cam lasat patrunsi de fiorul artistic si am inceput sa taiem, sa lipim si sa coloram de zor. Se mai auzea si cate o voce de copilas "da-mi, mami si mie lipiciu". Am descoperit ca Soarele nu poate sa aiba sapca (asa a zis Sebi), dar e ok sa-i punem par din faina de malai (a decis Alexandru), fluturii zboara pe langa nori, floricelele au coada in sus, bombonelele cresc in iarba si asa mai departe ...
A doua activitate, am decorat briose, le-am umplut de bombonele si jeleuri, am riscat glicemia si ne-am pozat muscand impreuna din ele, parintii, doar asa de poza, in realitate le-au devorat micutii. Sa le fie de bine!
Sa nu va faceti cumva o impresie gresita si sa aveti senzatia ca am stat linistiti pe scaunele minuscule toata ziua. Greul de abia acum incepe. Am eliberat sala de grupa si la sugestia unui tatic, am inceput un joc numit semaforul, joc dragut de altfel, care s-a lasat cu o adunatura de copii trantiti pe jos si o mana de mame incercand sa-i adune.
Cireasa de pe tort a fost cursa cu picioarele legate in pereche, parinte-copil, pe care am executat-o cu maxima eleganta, vorba vine. Am sarit ca niste struti schiopi, cu grija, sa nu ranim copiii si cu zambete late pe fete, pentru ca, desigur, totul era pozat pentru eternitate.
Unul dintre tatici ne-a reamintit cum se executa avioanele de hartie, ne-am intrecut si cu astea, eu ma intreb si acum cum am reusit sa fac unul care sa se intoarca in zbor la mine. Oricum asta n-a contat prea mult, important a fost sa-i fac o inimioara, ca asa avea al Mirunei.
Nu stiu cat de fresh au plecat de acolo ceilalti parinti, eu am iesit ciufulita de la cat s-a catarat Alexandru pe mine, obosita si schioapa de la cursa de sarituri si putin ametita de atata agitatie. Am inteles insa ca nu toate concursurile au nevoie de miza, ca poti sa plimbi o bila intr-o lingura doar asa, sa vezi daca poti, si mai ales, am realizat cat e de usor sa ai doar 2 copii in grija, spre deosebire de minunata educatoare, care reuseste zilnic, ceea ce 10 parinti ne-am chinuit sa facem 2 ore.
marți, 10 februarie 2015
Cu cine seamana copilul
Daca ai copii, cu siguranta stii deja despre ce vorbesc. De cum a aparut piticu, inca din primele clipe de bot mic si adunat, cu fata rosie si ochi alungiti, de la moasa pana la femeia de servici de la maternitate, toata lumea se inghesuie sa dea cu presupusul cu cine seamana (mai putin frate-mio, care a decis din start ca seamana cu un chinez copilul meu).
N-are rost sa va spun ca membrii familiei dau cu presupusul mult mai devreme, analizeaza pozele de la eco si decizia e luata "are forma capului ca tine, mama".
Si tu, parinte senil, te umfli in pene si te simti cu 5 cm mai inalt, de parca asta era cheia succesului pruncului, sa aiba capul ca tine. De ce ne-o fi placand noua, oamenilor sa ne regasim in trasaturile copiiilor? Ce caracteristici de vita nobila om avea de transmis?
Dintre toate, cea mai faina replica e "sa nu te superi, dar seamana cu tata, deci cu celalalt parinte, nu cu tine!" Pai cum dracu' sa ma supar, doar stiam ca a participat si el la amestecul genetic, doar n-am facut plodul singura. Si, sincera sa fiu, pe consort l-am luat ca mi-a placut, deci n-am nimic impotriva sa semene fiu' su cu el. Nu inteleg, asadar, de ce trebuie sa-si ceara cineva scuze cand isi da cu parerea.
Recunosc ca de cate ori vad prima data copilul cuiva, prieten/a, coleg/a si eu ma trezesc vorbind "seamana cu tine sau nu, dupa caz". E clar, un automatism.
Marea dilema a noastra e acum printesa familiei, nepoata-mea, in privinta careia, desi ne consultam zilnic toata familia, nu am ajuns la o decizie unanima. Pitica seamana clar cu maica-sa si partea ei de familie, dar noi, astia de pe linia lui tac'su ne tot intrecem in a o atribuii taberei noastre. Evident ca nimanui nu-i pasa cu adevarat cu cine seamana, doar asa de dragul discutiei.
Asa ca data viitoare cand priviti un copil, nu va temeti sa spuneti cu cine seamana sau, si mai elegant, intrebati direct parintii: cu cine seamana? Veti auzi doua voci deodata "cu mine"!
N-are rost sa va spun ca membrii familiei dau cu presupusul mult mai devreme, analizeaza pozele de la eco si decizia e luata "are forma capului ca tine, mama".
Si tu, parinte senil, te umfli in pene si te simti cu 5 cm mai inalt, de parca asta era cheia succesului pruncului, sa aiba capul ca tine. De ce ne-o fi placand noua, oamenilor sa ne regasim in trasaturile copiiilor? Ce caracteristici de vita nobila om avea de transmis?
Dintre toate, cea mai faina replica e "sa nu te superi, dar seamana cu tata, deci cu celalalt parinte, nu cu tine!" Pai cum dracu' sa ma supar, doar stiam ca a participat si el la amestecul genetic, doar n-am facut plodul singura. Si, sincera sa fiu, pe consort l-am luat ca mi-a placut, deci n-am nimic impotriva sa semene fiu' su cu el. Nu inteleg, asadar, de ce trebuie sa-si ceara cineva scuze cand isi da cu parerea.
Recunosc ca de cate ori vad prima data copilul cuiva, prieten/a, coleg/a si eu ma trezesc vorbind "seamana cu tine sau nu, dupa caz". E clar, un automatism.
Marea dilema a noastra e acum printesa familiei, nepoata-mea, in privinta careia, desi ne consultam zilnic toata familia, nu am ajuns la o decizie unanima. Pitica seamana clar cu maica-sa si partea ei de familie, dar noi, astia de pe linia lui tac'su ne tot intrecem in a o atribuii taberei noastre. Evident ca nimanui nu-i pasa cu adevarat cu cine seamana, doar asa de dragul discutiei.
Asa ca data viitoare cand priviti un copil, nu va temeti sa spuneti cu cine seamana sau, si mai elegant, intrebati direct parintii: cu cine seamana? Veti auzi doua voci deodata "cu mine"!
luni, 9 februarie 2015
O zi oarecare
Au trecut deja mai bine de doua luni de cand am scris ultima data pe blog si daca nu m-as simti vinovata fata de mine, ar mai trece cu usurinta inca vreo doua...
Nu sunt mai ocupata ca alta data, ba chiar m-as lauda ca am ajuns sa am un job normal, cu oameni normali, ma rog, pe cat de normali putem fi noi, astia din industria farma. Copiii sunt tot cei doi zmei, atata doar ca de cand e si cel mic pe propriile picioare ( adica umbla singur, nu s-a angajat) spatiul din casa pare sa se fi redus considerabil. Laptopul meu nu mai incape nicaieri, nici pe un colt de canapea de unde sa mai pot scrie macar ghemuita. Nuuu...orice obiect care ii iese in cale face buuum-buuum, indiferent daca are roti sau nu. Telefoanele mele si ale lui tac'su, laptop-uri, papuci, intr-o zi un bax de hartie igienica, orice lasi nesupravegheat, devine invariabil bum-bum ( masina, pt cei nefamiliarizati cu limbajul 12-18 luni ).
Ca le plimba toate prin casa nu e nici o problema, ba chiar poate fi amuzant. Problema apare atunci cand bum-bum se strica si automat se tranteste de parchet, uneori rezultand diverse piese mici si marunte.
Partea buna e ca baiatul cel mare e tare cuminte.El nu distruge lucruri, nu-l ataca pe cel mic si inafara de cateva rabufniri de personalitate ( a se citi crize) zilele cu el sint linistite. Asta daca nu punem la socoteala ranile din talpile noastre, rezultate in urma intalnirilor nefericite cu minuscule piese de lego, care par sa se inmulteasca prin toata casa.
Nu-i bai, ca vine seara, si pe la ora 21 zmeii trec la somn. Vreo 20 de minute adunam jucarii de prin toate colturile casei, nu ca sa fie ordine, ci doar sa avem putin loc de desfasurare. Urmatoarele 30 -45 min. raportam ziua de lucru ( colegii stiu ce spun) , ceva de mancare prin bucatarie, niste haine la spalat, niste rufe de intins si...gata, ajungem in pat exact la timp pt prima trezire a juniorului.
In alta ordine de idei, daca aveti careva veo 2 ore din zi in plus, donati-le, eu le primesc. 😛
Nu sunt mai ocupata ca alta data, ba chiar m-as lauda ca am ajuns sa am un job normal, cu oameni normali, ma rog, pe cat de normali putem fi noi, astia din industria farma. Copiii sunt tot cei doi zmei, atata doar ca de cand e si cel mic pe propriile picioare ( adica umbla singur, nu s-a angajat) spatiul din casa pare sa se fi redus considerabil. Laptopul meu nu mai incape nicaieri, nici pe un colt de canapea de unde sa mai pot scrie macar ghemuita. Nuuu...orice obiect care ii iese in cale face buuum-buuum, indiferent daca are roti sau nu. Telefoanele mele si ale lui tac'su, laptop-uri, papuci, intr-o zi un bax de hartie igienica, orice lasi nesupravegheat, devine invariabil bum-bum ( masina, pt cei nefamiliarizati cu limbajul 12-18 luni ).
Ca le plimba toate prin casa nu e nici o problema, ba chiar poate fi amuzant. Problema apare atunci cand bum-bum se strica si automat se tranteste de parchet, uneori rezultand diverse piese mici si marunte.
Partea buna e ca baiatul cel mare e tare cuminte.El nu distruge lucruri, nu-l ataca pe cel mic si inafara de cateva rabufniri de personalitate ( a se citi crize) zilele cu el sint linistite. Asta daca nu punem la socoteala ranile din talpile noastre, rezultate in urma intalnirilor nefericite cu minuscule piese de lego, care par sa se inmulteasca prin toata casa.
Nu-i bai, ca vine seara, si pe la ora 21 zmeii trec la somn. Vreo 20 de minute adunam jucarii de prin toate colturile casei, nu ca sa fie ordine, ci doar sa avem putin loc de desfasurare. Urmatoarele 30 -45 min. raportam ziua de lucru ( colegii stiu ce spun) , ceva de mancare prin bucatarie, niste haine la spalat, niste rufe de intins si...gata, ajungem in pat exact la timp pt prima trezire a juniorului.
In alta ordine de idei, daca aveti careva veo 2 ore din zi in plus, donati-le, eu le primesc. 😛
Abonați-vă la:
Postări (Atom)