Despre copilărie si tocuri

 
    Fac orice prin casa, orice, dar nu ceea ce ar trebui, adica teme. Am vreo 14-15 ani, sunt acasa, la Alba ( nu va obositi cu glumele despre soferi, le-am auzit pe toate,mai astept cateva bancuri bune cu blonde), in apartamentul nostru de la etajul unu, cand aud pe casa scarii, tocurile. Da, tocurile, unicele, singurele, inconfundabilele tocuri ale mamei, cu o bataie mai apasata decat cealalta, scurte, grabite, se opresc in fata usii. Un singur set de scari si inca vreo trei pasi pana la usa sunt mai mult decat suficient pentru ca eu sa fiu asezata regulamentar in fata caietului de teme..salvata de tocuri.
  Cobor azi, adult, pe tocurile mele din masina si-n spate aud tocurile mamei. Nu, nu ma urmareste, nu e in spatele meu pe strada, doar pasii scurti, grabiti, mai apasati pe stangul, au devenit ai mei. Merg exact la fel, ma misc la fel, peste cativa ani, Dragonii vor stii exact ca am ajuns la usa, dupa bataia tocurilor si asta imi place. E partea mea de " om mare" care imi place. E un fel de cantec al caprei cu trei iezi, la care ei sa deschida usa.