Despre colega

Mi-am imaginat azi cum as fi intrat intr-o zi in biroul ei ( lucra in banca), m-as fi uitat la ea si as fi decis: "noi doua vom fi prietene".

Din fericire, m-a ferit Dumnezeu de penibil si am cunoscut-o firesc, cand intr-un moment de ratacire a trimis la noi la firma un cv, care a ajuns absolut intamplator pe mana mea. M-am uitat cu ciuda la poza ei ( eu aveam alte recomandari personale pentru postul vacant) si am mormait printre dinti ca " sigur pe blonda asta o angajeaza" .
N-am reusit sa ma uit prea mult la ea asa, dintr-o parte, ca sincera sa fiu, m-a cucerit la primul si ardelenescul "No, Serios!".
Acuma sa nu va imaginati ca e vreo poveste cu final si intelepciune. Au trecut aproape doua luni de cand suntem colege si am gasit deja cateva motive sa o urasc. Citisem undeva ca fiecare femeie are macar o prietena care mananca " ca o, ma scuzati, v..a" si nu se ingrasa. Ei bine, eu deja stateam bine la capitolul acesta ( aveam deja vreo 4 prietene de genul acesta), dar de cand cu noua colega, am intrat iar la cura de slabire. Ea nu . Ea mananca linistita in continuare si degeaba. Dar , ma rog, asta sa fie pacatul ei.

Partea buna la job-ul nostru e ca avem timp de ras. Azi am tras masina pe dreapta, ca pana la urma, am ajuns la concluzia ca si rasul la volan poate fi periculos, mai ales daca e vorba de doua blonde ..
Pai ce, e vina mea ? Ea s-a apucat sa-mi explice cat sunt de potrivita sa fiu mama de doi baieti si implicit, la vreme, soacra de doua biete nurori, deoarece am deja dezvoltata vederea dupa colt si in curba. Eu nu inteleg de ce daca vezi un magazin de haine dintr-o pozitie mai ciudata, chiar daca e ascuns dupa alta cladire , esti considerata ciudata, dar, ma rog...colega mea are fata, deci cu ochii in 4 se antreneaza tatal, nu ea.

Partea mai putin buna la job, e ca avem de plecat in alte localitati, la ore imposibil de matinale, când nici una dintre noi nu are toti neuronii activi, ceea ce in cazul nostru, al blondelor poate fi devastator.
Asa ca, de obicei marti dimineata, noi doua si doua cafele la purtator, pornim la drum. Sa nu ne sunati sa ne intrebati pe unde suntem, nici daca drumul e aglomerat sau mai stiu eu ce alte detalii din trafic. Nu ca n-am vrea sa va tinem la curent, dar de atatea povesti habar n-avem nici noi.

Doi sau mai multi ?

Unul dintre rolurile mele preferate e cel de nasa, ceea ce se vede si in numarul de copii botezati, mai exact 5. Cinci fete minunate, pe care le ador. Ieri am intregit echipa, cand am botezat-o chiar pe nepotica noastra.
 Si de aici pleaca subiectul de azi, de la mine, in Biserica, cu fetita in brate, pe care o tot pupam si o dragaleam. Langa mine, cealalta matusa a fetei, tot in rol de nasa...si aud :" ce draga iti este ! Nu mai vrei o fetita ? " In momentul acela am sarit o bataie de inima, vorba fratelui meu si am reusit sa raspund " nu mai vreau un copil". Deci sa fie clar: nici fata, nici baiat, nici zana sa fie....GATA!
Trebuie sa recunosc ca voi ramane toata viata cu o frustrare ca nu am si o fetita, si admir si familiile mai numeroase, dar mi-am si imaginat viata mea cu inca un copil ( si cu norocul meu ar fi tot baiat). Pai, ca sa vedeti tabloul complet ar trebui sa fi fost macar la botez. Stateam eu acolo cu pitica in brate, preotul vorbea, lumea cu ochii pe noi si desigur, Alexandru lipit de mine, sa nu care cumva sa dispar prin Altar, agatat la propriu de fusta mea. M-am felicitat pentru momentul de luciditate in care l-am lasat pe Rares cu bona, am bombanit printre dinti ca puteam sa-l mai las si pe cel mare o zi la bunici si am realizat inca o data ca socoteala mea cu alti copii ( nascuti de mine) s-a incheiat definitiv. Mai ales ca de vreo 3 luni, de cand a inceput si cel mic sa circule pe piciorusele din dotare, a invatat de la frati-su ca tot fusta mamei e cel mai bun punct de sprijin, mai ales daca ai mainile manjite de ciocolata sau nasul murdar si vrei sa-l stergi intr-un ultim efort, inainte de a intra la cresa. Deci nu, un categoric si hotarat nu. Nu mai am nici o mana libera, merg ca si mama dintr-o reclama in care toti sunt raciti si stau agatati de ea, asa ca nici macar nu mi se pare exagerata groaza mea cand sunt intrebata daca mai fac copii.
Va predau, asadar stafeta voua, celor care mai aveti suficienta putere si luciditate s-o mai luati de la capat cu scutece si lapte praf. Eu, si mai stiu cel putin o mamica de doi baieti setati turbo ( Da, Cris, la tine ma refer) ne oprim aici.

Despre sefi si lideri

Din punctul meu de vedere, sefii si liderii nu reprezinta acelasi lucru. Seful este acea persoana , aflata intr-o funtie de conducere ( a se citi pusa intr-o functie de conducere), persoana careia din diverse motive esti obligat sa i te supui. Liderul, este acea persoana ajunsa in functie de conducere sau nu, pe care o urmezi pentru ca asa decizi tu, pentru ca vrei sa o urmezi. Liderul poate fi sef oricand, "seful" are foarte putine sanse sa ajunga vreodata lider.

Trebuie sa recunosc ca am avut destul noroc sa lucrez cu sefi -lideri, cu oameni adevarati, de la care am avut mereu ce invata, oameni care dincolo de sefi mi-au devenit prieteni, unii dintre ei chiar au auzit ca mai si citesc blogul de fata.  Dar pentru ca uneori e nevoie si de o palma ca sa poti aprecia binele, am avut ocazia sa cunosc si notiunea generala de "sef" . Ca sa-l citez pe consort, sefii astia sunt cei care-si luau palme peste cap in curtea scolii in copilarie si care, odata ajunsi la putere, dau palme cu si fara motiv, ca sa-si linisteasca frustrarile . 

Sefi care uita ca au in fata lor o persoana in toata firea, care uita de respectul fata de colegi, care urla ca la copiii de scoala, care folosesc apelative nepotrivite, care te suna seara la ora 20:00, care cer explicatii absurde despre nimicuri. 

Am crescut intr-o familie, in care amandoi parintii au ocupat functii de conducere inca de cand eram eu la gradinita, insa nu i-am auzit niciodata jignind pe cineva, nu i-am vazut urmarind pe nimeni. I-am vazut muncind mult zi de zi, m-am intrebat mereu la ce le foloseste ca sunt sefi daca muncesc tot ei cel mai mult. Am crescut si am inteles ca asa se face, ca sefii muncesc cu echipa, apoi mai muncesc si singuri, ca au si indatoriri si responsabilitati. Si acum nu pot sa nu ma intreb cum poate un "sef " sa aiba suficient timp monitorizeze rapoarte gps, convorbiri telefonice, rapoarte inutile cu date care exista deja pe net.... Cat timp poate ramane sef o persoana care nu reuseste sa pastreze un angajat intr-o firma mai mult de 1 an, care se lauda cu numarul de persoane rulate pe o pozitie. Oare toti cei care au trecut la un moment dat prin mana lui au fost incompetenti ?  

Si pentru ca asa cum am stabilit de la inceput ca "seful" nu se transforma in "lider" cu de la sine putere...nu-ti ramane mare lucru de facut decat sa-ti aranjezi din nou cv-ul.

...amanand femeia

Mainile aseaza mecanic fondul de ten pe fata, pudra, rimel, cana de cafea sta asezata stramb pe marginea chiuvetei din baie...mama se transforma in femeie.

Imi amintesc ca inainte de a fi mama, am fost femeie si fiica si sotie si sora, mereu un rol raportat la altcineva. Perioadele mele cu mine, doar cu mine au fost scurte. Am fost mereu ultima careia i-am acordat atentie, am alergat mereu sa mai fac ceva pentru cineva, am amanat mereu clipa cu mine, pentru ca avea cineva nevoie. Nici macar nu-i vina mea. Asa am fost crescuta, asa am vazut acasa si in jurul meu. Mama nu tin minte sa fi avut pauza de la rolul de mama si atunci când credeam ca e vremea sa fie doar ea, femeia, am vazut-o cum redevine fiica. Fiica parintilor batrani, nora, sotia...amânând din nou femeia.

Eu-femeia sunt cu 10 centimentri mai inalta decat eu-mama. 10 cm de tocuri menite sa ma inalte in fata clientilor, tocuri care dupa ora 17, ma coboara la nivelul copiilor.
Pentru prima data dupa cativa ani, m-am uitat in oglinda si am regasit-o acolo pe cea de dinainte, pentru prima data, dupa cativa ani, m-am ascultat vorbind despre altceva, m-am privit facand altceva. Mi-era dor, sincer si chiar nu cred ca mama din mine a pierdut ceva.

Da, vad privirile mirate si ochii mari, când pronunt cuvântul " cresa". Da, mi-am dat copilul la cresa si pe cel mare la gradinita. Da, i-am despartit de mine cateva ore pe zi. Cateva ore pe zi, eu muncesc, iar ei piticii socializeaza, se joaca, mananca, dorm, alearga, cateva ore pe zi devin independenti. Si ne revedem dupa-amiaza, in imbratisari calde si pupici nesfarsiti si ne iubim ca si pana acum si relatia noastra nu a avut de suferit. Nu cred ca am renuntat la ceva, cred ca am ocazia sa le ofer o mama normala, cu viata normala, cu slujba si familie, mama, femeie, sotie, cate putin din toate, fara frustrari. Poate asa sunt doar eu, poate nu stiu sa fiu doar mama, poate e vina mea ca vreau sa mai fac si altceva, dar cred cu tarie ca asa e bine pentru noi.

Nu am renuntat la nimic, am redus doar cantitativ timpul petrecut impreuna, dar am pastrat frumusetea lui. I-am crescut valoarea, am invatat sa profitam de zilele libere, am lungit imbratisarile..

Am decis insa ca nu pot trai amânând femeia la nesfarsit, ca se va razbuna si va fugi de mine si nu o voi mai regasi niciodata.

....cana de cafea asezata stramb pe marginea chiuvetei..si usa de la baie crapata, sa pot privi pe langa oglinda in camera, la cei doi pitici pregatiti deja de gradinita...

Iti arat ca pot

Liniste si pace pe blog in ultima vreme. Cred ca blogul a fost putin in concediu, ca eu l-am sarit si anul acesta.
Pai, normal, ca dupa valul de interviuri, trebuia sa urmeze si reintoarcerea in campul muncii. M-am imbracat frumos, m-am fardat, m-am aranjat si iata-ma la munca. Totul roz si frumos, problema e ca eu parca parca sunt din piesa aceea "iti arat ca POT "
Pot sa fiu mama, pot sa fiu angajata model, pot sa fiu sotie si tot asa. Si pentru ca nebuna, cand n-are de lucru, isi face, m-am gandit eu ca pot sa fac si torturi la comanda, activitate inceputa in perioada de mama casnica.
Asa ca primele zile de job au aratat cam asa: zile pline de training pe produse, cu seful langa mine, dupa-amieze cu copii energici si nopti petrecute in bucatarie ( am dat gata 4 torturi in 2 zile.
Noptile sunt in continuare active, deoarece bebelul, care intre timp se apropie de 1 an, face show. Adica imi da alarma de vreo 5 ori pe noapte, asta asa ca sa nu ma lenevesc si sa nu-mi ies din mana.
Nu ma plang, mi-am dorit sa ma intorc la munca, torturi fac din pasiune, copiii sunt tot ce mi-am dorit si pana la urma, la pensie voi recupera toate orele de somn.
Deci, daca mai aveati vreun dubiu...eu pot :)))

Cativa ani de casnicie !

Sotul meu are o mare calitate: ma suporta pe mine !

Credeti-ma asta nu e putin lucru, mai ales dupa ce trec niste ani, indragosteala de la inceput nu mai acopera toate defectele si nebuneala mea creste pe zi ce trece.
Ca sa intelegeti ce m-a apucat, va spun doar ca zilele acestea implinim 4 ani de casatorie si nu va grabiti sa spuneti ca e putin. Au fost niste ani tare plini, eu jumatate din perioda asta am fost insarcinata si daca adunam kg acumulate pe parcursul celor doua sarcini, nu-i de mirare ca anul acesta ne-am schimbat salteaua din dormitor.
Cum sa nu ma mir de rezistenta Consortului, care in 4 ani a trecut deja de doua ori prin crizele hormonale ante si post natale ( ale mele, nu ale lui), a auzit de 'nspe mii de ori intrebarea :" sunt mai grasa ca aia?" sau " asa-i ca doar pe burta am pus ?"  Pai cum era sa-mi raspunda, doar eram femeie gravida ? :)) Nu, normal ca n-am pus doar pe burta, am pus peste tot pe unde era un pic de loc de pus, dar el raspundea de fiecare data cu rabdare si delicatete.
Nici acum , ca am scapat de minunata perioada de sarcina, nu sunt mai usor de suportat, in unele momente. De exemplu, momentul meu de glorie il reprezinta dimineata, cand singurul sunet pe care vreau sa-l aud e expresorul de cafea si daca acest lucru e imposibil pana nu sunt juniorii gata imbracati, ma razbun si eu pe cine pot. Ghici ghicitoarea mea: Consortul ...
Dar gata cu autoponegrirea si laudele la adresa mariei sale, ca ni se urca la cap :)) Am marcat si aniversarea, cu aceasta ocazie, deci  La multi ani noua si la muuuulta rabdare, dragul meu !

Hai sa ne ratacim impreuna

Am avut si perioade mai bune decat cea care tocmai a trecut, dar asa e viata, cu bune si rele. Marele noroc il am, ca de obicei, cu copiii, care sunt veritabila sursa de umor, mai ales atunci cand sunt lasati sa se manifeste in voie.

De data aceasta, in ajutorul lui Alexandru a venit Miruna, iar lucrurile s-au desfasurat pe masura asteptarilor. Deci, o sambata oarecare, dar foarte importanta pentru cei mici, deoarece Miruna a venit pentru prima data in vizita la noi, cu parintii si desigur, in masina "Miruna".

Trebuie sa recunosc ca piticul alege bine, si nu o data mi-am dat seama ca atunci cand Alexandru place un copil, parintii sunt destul de asemanatori noua, ca familie, deci si noi, adulti ne intelegem bine. La fel s-a intamplat si de data aceasta, si intalnirea noastra, a celor mari, a fost foarte placuta, asa ca cei mici au putut profita de faptul ca au fost lasati in pace.

S-au intalnit, s-au pupat, au povestit putin, s-au laudat fiecare cu tinutele ( noi am iesit la joaca in curte in blugi si cu un tricou special ales, desi de obicei tinuta clasica e trening) apoi au decis sa se joace in casa. Numai ei stiu cat de bine s-au distrat, au reusit, dupa spusele lor, chiar sa se rataceasca in casa noastra "imensa"=100 mp. , au vazut chiar si o mana de leu. Dupa vreo saptamana, ne-am dat si noi seama ca era vorba de suportul de vin in forma de palma, dar asta e, imaginatia lor e de fapt magia.

Dupa ce au terminat cu casa, au iesit in curte si mai apoi, pe camp in spate, unde au reusit sa adune pe haine si in cap, mai ales Miruna, in par, tot fanul. Au batut recordul la picioare si sosete murdare ( erau bune pentru o reclama la detergent), au alergat, au tipat, important e ca s-au distrat.

Cea mai frumoasa replica a sunat asa " Hai, Miruna, sa ne ratacim pe camp !" ( trebuie sa recunoasteti ca piticul are textele la el, pana la urma ce fata ar putea refuza asa propunere) Si s-au ratacit  inca vreo ora, pana i-am despartit cu greu si i-am pus la somn, dupa un dus cu servetele umede (parintii stiu ce spun), ca n-am mai avut pe cine duce la baie.

Va recomand si voua sa va rataciti din cand in cand pe camp cu cineva drag, sunt sigura ca e minunat, deci : " Hai, Consortule, sa ne ratacim pe camp !"

Cand acasa ramane doar tata

Pentru ca, asa cum va spuneam in articolul trecut, eu ma aflu in mijlocul procesului de recrutare, proces care a necesitat un drum de Bucuresti, copiii, cei doi, au ramas timp de cateva ore pe mana consortului.
Inainte de a intra in firul povestii, pe care daca sunteti barbati si inca nu aveti copii, va recomand cu caldura sa nu o cititi, pentru a nu decide sa ramaneti fara mostenitori inainte de vreme, am sa va fac cunostiinta cu cele trei pesonaje. Consortul, in rolul tatalui responsabil, Alexandru- 3 ani si jumatate , in rolul fiului cel mare si Rares-9 luni, personajul principal .

Totul a inceput miercuri, cand unul dintre cei cu care ma intalnisem la o discutie in Cluj, a decis sa mai avem o noua intalnire la Bucuresti, asa ca sa zicem ca am mai parcurs un pas in drumul spre angajare. M-am sfatuit cu Consortul si am decis ca lucrurile nu sunt foarte complicate. Alexandru e la gradinita, Rares mergea deja de doua zile la cresa, eu porneam din Cluj noaptea la 3, urmand ca pana seara sa fiu inapoi. Prin urmare, Consortul trebuia sa pregateasca piticii dimineata pentru gradi/cresa, sa-i transporte pana acolo si sa-i ia pe la ora 17. Nimic complicat pana aici. Eu, mama, am pregatit de seara hainele copiilor, bagajul fiecaruia, lista cu indicatiile si iata-ma cu noaptea in cap la drum. Acasa liniste si pace, pruncii inca dormeau, tatal se pregatea sufleteste pentru dimineata.
Trebuie sa recunosc ca am fost mandra si mirata cand, pe la ora 7, m-a sunat vesel consortul sa-mi comunice ca totul e sub control, copiii sunt gata pregatiti, el deja face cafeaua, urmand doar sa transporte copiii la gradi/cresa.
N-a durat mai mult de 15 minute pana la urmatorul telefon, cand bietul sot imi anunta avaria,
cerand haine de schimb pentru Rares. Ouups...asta nu avea cum sa sune bine. Toti cei care au copii, indiferent de varsta, stiu deja ca bebelusii au darul de a face caca ( scuzati expresia, dar incerc sa redau tabloul exact) fix atunci cand te grabesti sa pleci. Totusi, barbat cu picioarele pe pamant, tatal a ramas calm, a asezat copilul pe covor ( fara salteluta sub el) si a desfacut scutecul. Gresita miscare. Lucrurile aratau mult mai rau decat isi imaginase, fiind atinse toate hainele si evident, covorul. Deci, sus copilul, pus in vana cu tot cu haine, dezbracat sub dus si acum mai lipsea o mana de ajutor. Cum singurul la indemanna era bietul Alexandru, caruia i se explicase deja ca " avem o situatie", lui i-a revenit rolul de a spala bebelusul cu dusul, in timp ce consortul il tinea. Imaginati-va tabloul, tatal tine copilul mic in vana in picioare, in timp cel fiul de 3 ani il spala cu dusul. Nici n-as stii sa spun care dintre ei e eroul pana acum, dar pana la urma a fost o lectie de responsabilitate pentru amandoi, ca micutul va cunoaste patania doar din povesti.

Dupa ce va opriti din ras ( mie mi-a luat vreo 15 minute) trebuie sa recunoasteti ca, de data aceasta Consortul a fost la inaltime, desi practic s-a aflat la munca de jos.

Despre interviuri, copii si disponibilitate

Nu-mi vine sa cred ca au trecut mai bine de doua saptamani pana sa ajung din nou in fata ecranului, pregatita sa scriu. Nu va faceti probleme, nu lipsa de timp m-a impiedicat sa activez aici, ci faptul ca, asa cum ma plangeam acum cateva saptamani bune ca viata de mama casnica e lipsita de actiune, prietena mea Viata/Karma/Soarta s-a decis sa ma convinga de contrariu.

Astfel, odihnita dupa concediul in spital, despre care va povestisem anterior, realizand ca timpul trece, copiii cresc si eu crap daca mai stau acasa, am decis sa-mi gasesc de lucru, sa revin pe piata farma, ca reprezentant medical. Zis si facut. Am cautat toate job-urile disponibile in domeniu, am calcat, parfumat, cosmetizat cv-ul si, desigur, am aplicat. Pana aici nici o problema, ba chiar lucrurile au inceput sa se alinieze si posibilii angajatori au inceput sa sune si sa ma invite la interviuri.
Buuuunnnn.... am scormonit in dulap dupa cele doua camasi business care ma mai incap, o fusta creion si iata-ma la o serie de intalniri cu reprezentantii firmelor.
Toate bune si frumoase, oamenii pareau multumiti de intalnirea in desfasurare, pana ajungeam inevitabil la subiectul copii. Cum?! Ai copii?! Cati?! Mici ?! Si de aici lucrurile se duc naibii la propriu, angajatorul ma si vede fugind acasa sa mangai copiii pe cap la ora 12, deci nu am cum sa ma ocup de job, deci nu reprezint o investitie sigura, deci va sunam noi, deci...

Apreciez onestitatea unuia dintre angajatori, care chiar m-a sunat si mi-a explicat foarte elegant cat ma pot incurca copiii in munca mea. Pai bine, dar nu vi-i las voua sa-i cresteti!!! In urma cu cativa ani, cand nu aveam copiii, toti erau speriati ca am sa raman insarcinata si-i las balta, acum, ca sunt gata facuti, nu e bine ca ma incurca. Serios, care e perioada optima de angajare?
Daca stau si mai astept sa creasca copiii, nu ma mai pot angaja ca m-am rupt de piata, acum nu par apta, deci ma gandesc serios sa-mi depun dosarul de pensie. Daca stiti careva o solutie mai buna, sunt deschisa la sugestii. Oare daca le spun ca am 26 de ani si nu-mi doresc copii niciodata ma vor crede ?

Zoe, fii barbata !

Nu pot sa nu ma intreb de ce femeilor aflate in situatii care necesita curaj, li se spune " fii barbata"? Pe bune ?!

Si opusul, baietilor care plang le spunem "ca plang ca fetele" (recunosc si eu m-am folosit de asta )

Pai sa va explic ce am inteles eu dupa sejurul prelungit la sectia de urologie, unde, in functie de salon pacientii sunt barbati, respectiv femei, cu diverse interventii, majoritatea chirurgicale, cu anestezie. In primul rand, doamnele sunt "barbate" toate. Am cunoscut aici cateva femeii uimitoare cu destine care m-au facut sa sper ca exista mai multe vieti, pentru ca altfel ar fi tare nedrept ca singura viata sa o traiasca astfel. Cand lucrurile se vor mai linisti in inima mea, am sa va povestesc si despre asta, insa deocamdata, nu am reusit sa diger toate cele intalnite aici.

Revin la povestile mele cu "barbate" si "fete", unde, desi nu am auzit plansete pe holuri, m-am convins de diferentele dintre cele doua sexe, unul numit "sexul tare".

Cred ca , de fapt, e vorba de manipulare prin incurajare, pe principiul " zi-i ca e in stare, poate pricepe si el". 

In fapt, lucrurile stau cam asa. Dintre cei internati luni si operati pe parcursul acestei saptamani agitate ( de retinut ca fiecare caz are specificul si gravitatea lui), statistic vorbind, la nivel de sectie, vineri, la ora 14, saloanele de femei s-au golit, doamnele au fost " barbate", si-au adunat puterile, pastilele, determinarea si au plecat care pe la casele si indatoririle lor. Sexul tare a ramas sa sufere in spital, ca vorba aceea, nu grabesti lucrurile dupa o operatie, sa se refaca, dragii de ei in totalitate, ca daca ai venit sa rezolvi o treaba...o rezolvi cum trebuie.

Daca cumva va intrebati unde suntem noi....surpriza: in spital, deci sa nu ne asteptati cu vreo petrecere de bun venit diseara, ca aici si medicii si asistentii sunt tot apartinatori ai sexului tare si au decis la unison ca " dl trebuie sa se refaca". Da-mi Doamne rabdare! ACUM!

Din dragoste in spital

Daca v-ati imaginat vreodata ca relatiile de durata, casatoriile si viata de familie devin in timp monotone ( eu sigur mi-am imaginat asta si uneori ma trezesc cu senzatia ca astept sa se aplatizeze totul ), ei bine, viata are marele dar de a ne surpinde in permanenta.
Nemultumitului i se ia darul, zice o vorba la romani, asa ca, daca m-am tot plans ca viata de casnica temporara m-a scos din circuitul social, ultimele zile m-au reintrodus fortat in carusel.

De ceva vreme, Consortul coace ceva, si cand spun asta, ma refer la propriu, adica de vreo 2 ani creste ( de 2 ore o pot spune la trecut: crestea ) o pietricica in rinichiul drept, pietricica devenita intre timp bolovan si ignorata cu gratie masculina, pe principiul "daca nu doare, trece". Si cum problema ignorata nu e rezolvata, pana la urma am ajuns si la partea cu durerea. Trec peste detaliile absolut plictisitoare ale noptilor inecate in calmante si ajung inapoi in zilele noastre, intr-un frumos si revonat spital al patriei ( si nu o spun ironic), intr-un alt oras decat cel in care locuim, unde dupa indelungi cautari am ajuns. Drumul pana la doctor e mai mereu mult mai lung decat cel pana la spital, dar pana la urma, printr-un var, al unui cumnat, al unui frate, al unui prieten am ajuns si la doctorul cu pricina si la spitalul mai sus amintit.

Trecand peste partea medicala, careia nu am ce sa-i reprosez, normal ca in mintea mea activa, lucrurile sunt mult mai vesele. Mai tineti minte, in studentie, cand va strecurati intr-o camera de camin ( asa am auzit) pe la spatele portarului, pe langa femeia de servici sau chiar cu ajutorul ei si odata ajunsi acolo, nu mai puteati misca pana dimineata, ca sa nu fiti prinsi si dati afara ? Ei bine, daca eu si Consortul ne-am cunoscut ceva mai tarziu de anii facultatii si prin urmare, nu am trait astfel de experinte ( impreuna) , rinichiul lui cel prolific ne-a oferit ocazia aceasta. Astfel, dupa interventiile de rigoare, promisiuni si rugaminti, am reusit sa ne "cazam" impreuna intr-o rezerva cu 2 paturi si baie ( conditii foarte ok). Din clipa in care am intrat aici si el si-a intrat in rolul de pacient ( trening, slapi), eu traiesc exact senzatia de care povesteam mai sus. Am impresia permanent ca voi fi data afara, desi, aici totul are un sistem de functionare si vizita medicilor este anuntata din gura in gura, ca ocupatia turcilor si atunci, toti apartinatorii dispar care pe unde. Prin urmare, adrenalina nu lipseste, mai ales ca am facut 2 ore sant in fata blocului operator, am fumat 3 tigari, desi m-am lasat de ceva vreme ( ca na, unghiile sunt de gel si nu le-am putut roade), totul pana l-am vazut pe El, Sotul, venind spre mine ( pe targa, dus de 2 brancardieri) si jur ca m-am reindragostit de el.
Nu va mai tin in tensiune. Consortul e bine si in timp ce scriu profita de binefacerile anesteziei, iar piatra, transformata in bucati mici, asteapta cuminte pe noptiera, pentru a fi folosita ca trofeu de razboi ( poate ii facem album pe facebook).

Dimineti cu aroma de... disperare

    Iubesc mirosul de cafea dimineata, iubesc mirosul de cafea gata facuta cand ma trezesc eu ( ceea ce e practic imposibil) . Poate pentru ca-mi aminteste de diminetile cu mama, femeia care e practic atasata la aparatul de cafea ( cred ca in momentul in care deschide ochii, porneste singur expresorul).
 
Dar nu, diminetile nu miros a cafea suficient de devreme. Din momentul in care deschid ochii, fortata de sunetul magic " mamiiiiiiiiii", timpul pare ca se ia la intrecere cu mine, care ma lovesc ca beata de toti peretii.
N-am sa va descriu cursa care se desfasoara pana e toata lumea imbracata, nu de alta, dar mai am inca prietene insarcinate, care e bine sa nu se nelinisteasca inainte de vreme.
   Ceea ce se desfasoara in capul meu, in paralel, e ceea ce ma preocupa acum. Inca din copilarie, mi s-a spus a seaman cu tata ( si recunosc, ca la ce gura are am, s-ar putea sa fie asa), insa uneori parca privesc dinafara cum ma transform in mama. A avut ea intotdeauna o vorba " doar nu sunt castigata la loz in plic", expresie care, acum cand ma aud repetand-o, parca nu mai pare asa amuzanta. Pai cum naiba sa se fii simtit si ea, cand incepeam sa o alergam pana nu se facea bine lumina afara !
N-am habar cand si de ce m-am certat cu somnul in copilarie, dar din ceea ce povestesc ai mei, se pare ca eram spaima oricui incerca sa se odihneasca in preajma mea, iar acum, Soarta/Karma/Universul se razbuna si am parte de doi copii dupa chipul si asemanarea mea. Pai n-am avut si eu norocul sa semene baietii cu Consortul, care are o relatie absolut speciala cu somnul, in orice conditii.

Eu, care pe vremuri, nu vorbeam cu nimeni pana nu imi savuram cafeaua, acum pana ajung sa ma vad cu cana mare de expresso in mana, mi se pare ca a trecut deja jumate de zi.
Am si eu o intrebare pentru cei ce au depasit etapa trezitului de catre copii ( mama, fii atenta) : De ce , Dumnezeu, va treziti tot la ore absolut imposibile ? Chiar nu vine nici o vreme cand vom profita de dimineti cu aroma de liniste ?

Nu poate fi nicicand prea devreme sa te indragostesti

 Alexandru are 3 ani. Alexandru e indragostit de Miruna.
 Ambele afirmatii sunt in egala masura de adevarate si, desi stiam de afinitatea dintre cei doi inca de cateva luni, zilele petrecute de Alexandru racit acasa, mi-au clarificat lucrurile. Credeti ca-i nesemnificativ sa ai trei ani si sa fii indragostit de colega de la gradi ? Nu e.
Am cunoscuti multi barbati indragostiti, unii la vreme chiar de subsemnata, insa fiu-mio e un adevarat spectacol cand vine vorba de Miruna.
Inainte de toate, pentru a respecta canoanele psihologice conform carora barbatii aleg femei care le seamana mamelor, Miruna are parul ca " mami, dar nu prins", ceea ce in traducere inseamna ca Miruna e blonda si poarta parul desfacut. 
Sa iubesti la 3 ani, presupune sacrificii. Stiti ca multi copilasi la varsta lor isi folosesc cu dexteritate ambele maini pentru desenat, mancat. Alexandru e dreptaci, asta se vede clar sau cel putin asa stiam eu, pana cand nervoasa ca isi tot pune mancarea pe el, am remarcat ca se chinuie sa manance cu stanga, pentru ca ...surpriza: " asa face Miruna". Buuun, cu chiu, cu vai, am depasit aceasta criza existentiala si am reusit sa-l conving ca nu e nevoie sa se imite unul pe celalalt. Restul efortului i-a revenit ulterior mamicii Mirunei, cand aceasta a decis ca " daca Alexandru a plans cand mamica lui a fost educatoare o zi, si eu am sa plang cand vine mamica mea".
Sigur, dragostea, intalneste obstacole indiferent de varsta protagonistilor, si de acest aspect se ocupa colegii de grupa, care te anunta inca de pe hol ca "Alexandru si Miruna sunt prieteni !!!"
Piticul iubeste galant si prin urmare, la inceput de martie, singura aleasa sa primeasca martisor a fost, ati ghicit: Miruna. Zilele trecute am vazut chiar si cateva miscari lungite pe covor, zicea ca face balet si, desigur ca n-am mai intrebat, dar sigur Miruna e inscrisa la balet .
Are insa, si momente de independenta, cand recunoaste ca mai sunt si alte fetite cu care se intelege bine in grupa, unele chiar il plac, iar el se lasa iubit (ca doar e barbat si i se cuvine) 
Ceea ce e minunat, daca ii observi pe cei mici, e candoarea si sinceritatea cu care se intampla totul in lumea lor. Totul e simplu si clar si vorba lui : "de ce nu stii, mami ?!"
De exemplu, desi cunoaste aproape toate marcile de masini si le si recunoaste fara greseala, e absolut convins ca Miruna are o masina  marca "Miruna" . Sigur ca nu toti ceilalti au masini cu numele lor, doar ea si intr-o zi vor veni amandoi cu masina ei la noi acasa, sa se joace, cand va avea timp mamica ei si atunci vom vedea toti ca el are dreptate.
Sincera sa fiu, sunt convinsa ca asa e si sper doar sa nu creasca prea repede. Sunt minunati acum si cel mai important sunt fericiti.
In loc de P.S., am sa-mi cer scuze mamicii Mirunei ca am povestit despre fetita ei, dar e o poveste prea frumoasa, asa ca am pastrat numele reale ale piticilor.

Cine a furat 1 aprilie ?

Aprilus-magarus ! Parca asa ziceam dupa o farsa de 1 aprilie in copilarie. Pe masura ce a trecut timpul, nu am mai simtit ziua de 1 aprilie ca in anii anteriori. Nu tin minte sa fi facut eu vreo farsa reusita, dar imi amintesc cateva facute de altii.

  Prima care imi vine in minte e cea  executata de colega mea de camin, care-l facuse pe iubitul de la vremea respectiva sa se prezinte la usa camerei cu o plasa de portocale, suc, o mutra spasita si promisiuni de viitor, cand l-a anuntat de 1 aprilie ca e insarcinata ( gluma desigur). Peste cativa ani, insa, ne-am prins ca teapa o luase ea, de fapt, cand l-a luat de barbat ( de bunavoie si nesilita de nimeni) lucru remediat apoi prin divort.
 Un prieten de familie reusise, tot in vremea studentiei, sa o urce pe maica-sa in trenul spre orasul unde studia el, dupa ce o anuntase foarte credibil la telefon ca si-a rupt un picior, parca. Norocul lui ca doamna in cauza are un molipsitor simt al umorului, ca de eram eu in locul ei, chiar ii rezolvam piciorul.
  Imi amintesc si ca am alergat odata cu un brat de prosoape in apartamentul bunicilor, care ne sunt si vecini, dupa ce tata ( specialistul nostru in farse) ne anuntase alarmat ca s-a spart nu mai stiu ce teava si pluteste casa.
  Frate-meu era sa-mi provoace un atac, cand m-a sunat acum cativa ani pe 1 aprilie, sa-mi spuna ca fostul, cu care imi aruncasem farfuriile in cap cu cateva luni in urma, a venit si mi-a luat televizorul din apartament. Mi-am amintit ca e ziua farselor abia cand eram deja cu telefonul in mana, pregatita sa-i insir omului toti sfintii cunoscuti.
 Anul acesta un singur prieten de pe facebook si-a trecut ziua pe 1 aprilie si, desigur ca i-am urat La multi ani, desi e nascut in iunie. Draguta farsa, mai ales daca dadea si de baut.

Ce s-a schimbat in ultimii ani, ca parca ne-a furat cineva 1 Aprilie ? Mie mi-e dor de niste farse bine facute, nu pun la socoteala poantele rasuflate si stirile penibile care apar in fiecare an la posturile tv. Pe de alta parte, cu doi baieti, cred ca voi fi satula de glume in cativa ani .

Sa ai de toate, ca poate trebuie..

Barbatii au cu uneltele aceeasi relatie pe care noi, femeile, o avem cu cosmeticele. Cumparam cosmetice in toate formele, culorile, pentru fiecare particica a corpului, in ideea ca poate trebuie. Asa fac ei cu sculele. Au nu stiu cate masini de gaurit, de taiat, de decupat, de sapat.....si nu mai stiu de care, toate tinute la loc de cinste, tot in ideea ca poate trebuie.
Recunosc, doua bai au devenit neincapatoare de cand tot cumpar tot felul de culori, lotiuni, rujuri si creme. Toate mi se par absolut necesare.

Consortul se razbuna, insa, cand vine vorba de scule. Cutii si cutiute, de la piese mici, cat bijuteriile mele, pana la cateva instrumente masive si necunoscute ( habar n-am de ce am cumparat aparat de spalat cu presiune, daca oricum masina o ducem la spalatorie), doua chestii de tuns iarba ( avem 90m patrati de gazon) si o gramada de alte masinarii pe care le zaresc in debaraua din curte. O categorie cu totul speciala e constituita de uneltele pentru gratar, ca doar omul gospodar trebuie sa aiba pe ce pune mana.

Si  daca aveti toate chestiile astea prin casa ( daca nu, sigur gaseste el un vecin amabil sa-i imprumute) nu va bucurati prea tare cand vedeti barbatul cu masina de gaurit in mana. L-ati bombanit 2 luni sa puna galeria cazuta sus sau sa repare raftul din bucatarie si acum, iata-l gata de munca. Ei na ! Intai masoara, face semne cu markerul pe pereti, pregateste terenul .....si in sfarsit, gaureste peretele. Dupa 5 minute, stop. S-a rupt burghiul. Acum vine partea frumoasa, cand incepe sa foloseasca toate cutiutele alea in care stau inghesuite sute de cuie si suruburi, dar surpriza, nu mai exista nici un burghiu potrivit. Asa ca dupa ce toate casa e cu susul in jos, toate sertarele rascolite si cel putin un perete gaurit ( nu suficient), Barbatul ajunge la concluzia ca nu are toate uneltele necesare, deci se mai aprovizioneaza si dupa alte doua saptamani de bombaneala mai incearca o data.

Nu va suparati doamnelor, important e ca atunci cand au chef cu adevarat, fac totul in 10 minute, totul e sa avem rabdare pana atunci. Nici ei nu se supara ca abia mai au o jumatate de raft in baie pe care sa-si puna deodorantul si after-shave-ul.

Poza de la "disparuti"

O prietena de-a mea, de care imi e foarte dor, de altfel, mi-a spus cand a vazut poza de pe blog, ca parca e o poza de la rubrica "disparuti". De atunci, de cate ori ma uit la poza asta, parca si vad jos un anunt cu semnalmentele.
Azi dimineata cand m-am uitat in oglinda, insa, paream mai degraba buna de rubrica "rataciti". Pai cum sa nu te sperii, cand te vezi cu parul in toate directiile si cu ochii injectati, de parca ai baut toata noaptea (caz in care nu te uiti dimineata in oglinda) ?
Nu, nu ma culc tarziu, nici nu am cum, pentru ca pe la 22:30 parca trece zana somnului peste casa noastra si adormim si eu si consortul pe unde apucam, iar apoi, mai mult ne taram pana in minunatul pat matrimonial. Distractia incepe pe la ora 12 noaptea, cand, dupa un somn de vreo 3 ore, incep cei mici "baletul". Prima data, baiatul cel mare vrea neaparat la baie, apoi isi aminteste ca-i este foame si da-i si convinge-l ca nu mancam noaptea, ca trebuie sa se culce si asa mai departe. Dupa vreo 20 de minute sunt inapoi in pat, adorm inainte de a pune capul pe perna, exact la timp pentru plansul mezinului, care decide ca e vremea pentru prima masa. Pana bea el laptele din sticla sprijinita de patut, ma pun pe canapeau din camera lui, iar cand deschid ochii, a trecut mai bine de o ora, copilul doarme dus, deci ma intorc in dormitor. Dupa vreo ora, cel mare (are 3 ani) viseaza urat, ma striga, stau si langa el 10 minute si revin din nou langa sot, care habar n-are cate plimbari am facut pana atunci. Se trezeste, insa dupa alta ora, la timp sa ma recupereze de pe canapeau din camera celui mic, unde am adormit pentru a doua oara intr-o singura noapte, in timpul celei de-a doua mese nocturne. Pe la 6:30 am ajuns pentru ultima data in pat, pregatita sa dorm dusa, asta pana la ora 7, cand satul de somn, primul nascut se strecoara in patul nostru si vrea desene.
Deci, cu asa nopti, asa privire dimineata. Am gasit insa, solutia: scot oglinzile din casa si asa ma feresc macar de depresia din timpul zile.
Daca ati stii cat mi-e de dor de job !!!!

Biserica sau credinta ?

In amarata asta de tara, unde mor oameni de foame, la propriu, unde spitalele se inchid pe capete, iar cele care raman deschise arata mai degraba a lagare, exista o institutie care infloreste. Biserica ortodoxa.

Cred in Dumnezeu, am fost botezata in religia ortodoxa, mi-am botezat copiii in religia ortodoxa, insa ma sperie ceea ce se intampla azi sub scuza credintei.
 Cum e posibil sa se construiasca, ceea ce clerul numeste " Catredala Mantuirii Neamului", un mastodont care doar pana in acest moment a inghitit 30 milioane de euro?  Cel mai grav este ca 15 milioane, conform datelor oficiale, sunt de la bugetul de stat, doar restul din donatii.?  Si ce inseamna " mantuirii neamului"? Inseamna ca daca ridicam enormitatea aceasta, ne vom mantui tot poporul in masa, fara sa se mai tina cont de toate atrocitatile pe care unii dintre enoriasi le comit? Si ne vom mantui tot neamul, indiferent de confesiunea religioasa ? ( toti platim aceleasi impozite nu?)
Nu prea le am cu politica, dar poate ma ajuta si pe mine cineva sa inteleg (v-am mai spus ca sunt blonda) de ce s-au alocat 10 milioane lei din fondul de rezerva catre Biserica. Era vreo urgenta? S-a anuntat iar vreo apocalipsa si ne prindea fara cadelnite noi ?

Ce stiti despre Fagaras? Pana mai ieri stiam ca e un orasel absolut superb la poalele muntelui si cam atat. Azi stiu ca are, conform ultimului recensamant putin peste 28000 de locuitori, dintre care majoritatea someri si varstnici. Ceea ce e uimitor aici este faptul ca se construieste o Catedrala cu cupola POLEITA cu aur. Pe bune, poleita cu aur !!! Tot peste limita mea de intelegere este cum difera aceasta catedrala de casele cu turnulete ale tiganilor. Difera, pentru ca tiganii sunt persoane private, in schimb biserica din Fagaras si de oriunde in tara asta construieste pe banii nostri.

Acum stau si ma intreb: sunt eu de vina ca nu-mi mai gasesc credinta in biserica ?

din realitatile romanesti

Ideea acestui articol nu a fost coapta in capsorul meu blond, ea s-a nascut la o discutie intre prieteni langa niste pahare de vin (pentru dezlegarea ideilor).
Tabloul e urmatorul: cativa prieteni, nu multi, numar egal de soti si sotii, discutii relaxate.

Consortul (cine altul?) a inceput sa ne povesteasca calatoria lunga prin hatisul Clujului dupa un anume buchet de flori, de la o anume florarie, din centru. Astfel, ne-a povestit cum a lasat masina intr-un "parking", exprimare din care noi am inteles ca intr-un parking supraetajat, din acelea construite mai in toate orasele (cred ca v-ati prins la ce ma refer). Insa nu, el parcase intr-o parcare clasica, din aceea cu bariera si cartela. Asa ca am sarit noi, gastele ( a se citi nevestele) cu gura ca, vezi doamne, "aia e parcare, nu parking, ca ala (n.r. parking-ul) e cel cu etaje. Pai da, ca asa ne-am invatat sa folosim termenii, ganditi-va si voi daca nu asa catalogati parcarile/parking-urile. Stiam toti cei de fata la discutie ca termenii inseamna acelasi lucru, in limbi diferite, discutia s-a desfasurat pe baza a ceea ce reprezinta ei in viziunea fiecaruia.
Si atunci a intervenit replica unuia dintre domni :  e drept ca parcare in engleza e parking, insa "in romana" parking inseamna parcare supraetajata. Corect, nu-i asa ?

Daca explicatia vi se pare prea alambicata, lasati articolul deoparte si incercati sa-l reciti dupa doua pahare de vin si credeti-ma ca altfel suna.

Ziua in care am regretat ca am ramas in tara

Da, stiu, nici prin strainatate nu umbla cainii cu covrigi in coada, cu siguranta si acolo iti vine sa urli cateodata ( de cele mai multe ori de dor).

In Romania, insa, in ultima vreme, am trecut de faza cu urlatu' si incep sa ma intreb (cam tarziu, ce-i drept) daca am facut bine ca am decis sa fac copii. Pai cum, Doamne iarta-ma, sa nu-mi pun intrebari ? De mai bine de o saptamana stau si ma intreb ca proasta, cum e posibil ca o tantita, vanzatoare la metalo-chimice in Huedin, doar cu liceul, ca facultatea absolvita la Bogdan Voda nu o pun, a ajuns ministru. CUM e posibil asa ceva? Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu nimeni, nu cred ca toata lumea trebuie sa faca facultate. Dar e suficient ca sa ajungi ministru? Ce sau ar trebui sa intreb cine te califica pentru pozitia asta?
Si cum stateam eu si-mi rumegam indignarea, vad azi o stire: "Adrian copilu' minune a fost facut cetatean de onoare al nu stiu carei localitati, pt contributia la evolutia artistic-culturala" . Am fost la un pas de apoplexie, rau, lesin...toate.

Pai bine, domnilor, care luati astfel de decizii, sa-mi spuneti si mie si miilor de parinti din tara aceasta, ce sa le spunem copiilor cand ii trimitem la scoala? " Du-te, puiule si invata, poate prinzi un job pe salariul minim ? " sau mai bine inchidem scolile, ca tot nu avem nevoie de ele in tara unde CULTURA se face pe ritm de manele, iar ca sa ajungi in guvern e suficient sa inveti sa folosesti "copy-paste".

Sincer, regret azi, ca prea legata de casa si familie ( nu-mi pot imagina cum mi-as creste copiii departe de bunici) am ales sa raman in tara aceasta, care arunca peste granita tot ce e bun .

Educatoare pentru o zi

Titlul corect ar fi "jurnalul unui job la care am esuat lamentabil", asta desi a durat totul putin peste doua ore.

Dar haideti sa incepem cu ceea ce ar trebui sa fie inceputul. Astfel, in urma cu doua saptamani, la sedinta cu parintii de la gradinita fiului meu (retineti ca e vorba de grupa mica) am fost anuntati ca se va desfasura o actiune numita "Mama, educatoare pentru o zi". Cum toata lumea dadea din colt in colt, eu, voluntara din fire (ca doar nu m-or manca 18 pitici de 3-4 ani) m-am inscris prima pe lista.
Ca sa intelegeti curajul meu, am "profitat" de timpul liber castigat prin prezenta bunicilor la noi, care aveau sa stea cu bebele si in ideea sa mai schimb si eu activitatea ( vezi drace schimbare).
Zbuciumul meu a inceput cand, dupa 3 zile de stors creierii cu ce activitati sa-i impresionez eu pe pitici si sa-i tin ocupati in acelasi timp, am gasit grandioasa idee de a face felicitari de 8 martie. Foarte mandra eu de mine, vedeam deja ziua trecand ca un vis, cand imi spune educatoarea ca , bine,bine, felicitari ,si...mai ce ? "Asta dureaza 20 minute, mai trebuie sa faceti ceva !"
Si ia-o, Laura, de la capat cu storsul capului, devenit cret intre timp. Dupa un lung research inutil pe net (de fapt util, ca am aflat si eu ce programa incarcata au la grupa mica) si un brainstorming cu o prietena, fosta educatoare, iata-ma la gradi, la ora 10, gata sa infrunt grupa.
.
Totul a decurs conform planului, copiii s-au distrat, toata lumea a fost multumita .
CREDETI ? Nici vorba !!!!!!!!!

Copiii au asteptat sa ma prezint, s-au prezentat si ei (inclusiv al meu, mirat saracu' ca a uitat ma-sa cum il cheama), au cantat un cantecel, ne-am asezat la masute pt activitatea cu felicitarile si.....HAOSUL:
Culorile nu erau exact cum doreau ei, fluturii de hartie ( 20 de bucati decupate de manutele mele) nu stateau la colorat, lipiciul nu le ajungea .... si tot asa...lacrimi....nas curs...tipete...jucarii in cap, pe sus, pe jos, ce mai ....rau de tot.
Activitatea urmatoare: muzica si dans. Asa intentionam eu, in realitate, insa, o noua tura de tipete, lacrimi, sters de nasuri, toate cu fiu-miu agatat de piciorul meu, ca doar mama e tot mama si la gradi.
I-am mituit cu cate un suculet cu pai ( imi cer scuze parintilor), fructe si 2 povesti, dintre care una inventata si parca, parca ne-am mai linistit.

Fara sa ma mai lungesc, ca plec sa dorm o tura, va spun sincer ca aceasta meserie nu e pentru mine si merg sa caut cadouri mai consistente pentru educatoare ( poate un abonament la spa) si sa le asigur de respectul meu vesnic.

Bolile lor, depresiile noastre

Pentru ca si acest articol are ca sursa de inspiratie barbatii din viata noastra, vreau sa stabilesc de la inceput, faptul ca, desi Consortul este "muzul" vietii mele, nu este singurul personaj masculin care se regaseste in scrierile mele. (ca iar ma suna sa ma intrebe cand a facut el asta sau cealalta) . Si acum ca am stabilit datele problemei, sa revenim la bolile noastre sau, dupa caz, ale lor.

Femeilor le-a stat intotdeauna bine suferinta. Inca din epoci de mult apuse, lesinul si lacrimile constituie o arma imbatabila. Dar cand vreti sa vedeti cu adevarat ce inseamna sa suferi, priviti un barbat bolnav. Ei, aici lucrurile devin cu adevarat grave. Barbatii sufera. Sufera rau, profund, dureros, ca nu ai cum sa nu le plangi de mila. Barbatul racit, de exemplu, nu face doar temperatura. La barbatul racit, febra urca direct la 40 de grade, cu frisoane si dureri. Barbatul blocat de spate, este blocat la pat. Clar, fara putere de a se mai misca, ramane imobilizat pe canapea, de unde incepe sa strige dupa nevasta, mama, logodnica.

Weekend-ul acesta am fost la un botez, la care a venit si una dintre prietenele mele foarte bune, care s-a mai regasit, de altfel, in articolele trecute. De acesta data, a ajuns la petrecere dupa o acrobatie in livingul personal, cu trei degete julite la mana si un deget vanat si stramb( cel mai probabil rupt, inca asteptam confirmarea oficiala) la un picior. Suferinta mare, vizibila, nedatorata insa durerii inevitabile, ci faptului ca a trebuit sa-si schimbe tinuta in ultimul moment, deoarece degetul cu pricina nu a incaput in pantofii prevazuti initial. Trecand insa, peste neplacerile datorate acestui fapt, seara a fost un succes si profitand de mocheta confortabila a restaurantului, a dansat desculta toata seara fara nici o problema.
Va provoc sa va imaginati scena, daca degetul in cauza ar fi apartinut unui barbat. Sunt sigura ca ar fi fost nevoie de cel putin o carja, o punga de calmante si desigur niste tarie ( prietenii stiu de ce).

Diferentele sunt clare  intre sexe. Femeile sufera lacrimogen, dar raman in picioare. Barbatii sufera tare, grav si de cele mai multe ori, necesita repaos la pat si desigur, asistenta de rigoare.

Cand esti convins ca "pot mai mult", s-a terminat

Daca te trezesti dimineata, te uiti la cel sau cea de langa tine si iti spui "pot mai mult", nu mai are nici un sens sa te pui seara la culcare langa ea/el.

In relatii e ca la job: daca te gandesti ca poti sa ai o functie mai buna, un salar mai atractiv, atunci, cu siguranta nu esti la locul potrivit.
 Dragostea functioneaza atata timp cat te uiti in sus la cel de langa tine, atata timp cat te simti norocos ca face parte din viata ta. Cand lucrurile se schimba si simti ca esti mai bun de atat, cand simti ca meriti o femeie mai frumoasa sau un barbat mai realizat, s-a terminat. Poate nu recunosti, dar relatia voastra a intrat in preaviz. E doar o chestiune de timp, pana vei candida la alta functie, in alta relatie. In conditiile acestea, cel mai corect ar fi sa-i spui si celuilalt ca tocmai ai schimbat datele contractului, ca cel mai probabil totul a devenit provizoriu, sa nu se trezeasca doar in ziua in care iti dai demisia.

" Nu mergi sa-ti cumperi pantofi descult"
 Acesta e raspunsul pe care l-am primit referitor la un cuplu in care cel putin ea se afla provizoriu.                E adevarat ? E ok sa ramai intr-o relatie nesatisfacatoare doar pentru ca nu ai altceva mai bun de facut ? E ok sa-l lasi pe celalalt sa cladeasca o viata in jurul tau, daca tu stii ca n-ai de gand sa participi pe termen lung?

Poate sunt eu de vina, insa in cazul meu asta n-a functionat niciodata. Eu am nevoie sa ma uit in sus la cel de langa mine, am nevoie sa cred ca e cel mai bun pentru mine ( si sincer, cred ca am avut noroc ).

Vrem tot ceea ce vedem la altii

Dana e frumoasa si s-a casatorit de curand. Are cariera, bani, haine.
Carla a parasit tara pentru iubitul din strainatate si acum facebook-ul ei e plin de poze din concedii superbe in zone absolut magnifice.
Andra e casatorita de cativa ani si are doi copii minunati si o familie perfecta.
Diana are succes in afaceri si totul pare sa-i mearga brici.

Pe principiul "iarba e mai verde in vecini", privim fiecare dincolo de gard, in curtea vecinului, respectiv in pagina de facebook si vrem. Vrem cariere si bani si haine si concedii. Vrem tot. Asta imi aminteste de un banc vechi si sadic cu "n-au ele ce ai  tu "( stati linistiti ca nu ma apuc sa vi-l spun aici).

Problema nu este ca vrem tot ceea ce vedem la altii. Asa e normal, am invatat in gimnaziu de scara nevoilor. Azi obtinem ceva si deja ne dorim altceva.( Eu am problema asta la fiecare pereche de pantofi. Nu apuc bine sa-i iau pe cei pe care mi-i doresc, ca deja vad altii fara care nu pot sa traiesc). Problema noastra e ca vrem ceea ce vedem la TOTI ceilalti : cariera si banii Danei, concediile Carlei, familia Andrei, succesul Dianei...
De cate ori nu i-ati invidiat pe cei din jur pentru ceea ce au sau par sa aiba, fara sa va ganditi la ceea ce voi aveti deja ?

Sa fim seriosi, insa, cine isi poate permite tot ? Si daca am obtine tot, cand am avea timp sa ne bucuram ? Pai cu cariera perfecta, cand sa mai ai timp de doi copii, si daca astea doua mai merg, mai ales cu putin ajutor, cu doi copii cand sa apuci sa mai mergi in 5 concedii exotice pe an ? Sincer, parca doar banii merg cu toate. Gata, am gasit !!! Banii rezolva problemele de organizare, acum mai depinde de fiecare sa rezolve aspectele sentimentale, in definitiv, banii nu pot face copii. (sau, cine stie ?)

Daca e uituc, nu inseamna ca nu te iubeste

Peste 60% din barbati sunt discromati, adica nu deosebesc anumite nuante sau culori (procentele sunt aproximative, nu e un articol medical). E o boala care afecteaza doar genul masculin, prin urmare, nu are sens sa te enervezi pe el ca nu intelege ca nu ai unghiile rosii, ci grena sau ca l-ai trimis dupa o camasa mov si a venit cu una portocalie (caz real).

In acelasi fel, ar trebui sa acceptam ca barbatii mai sufera de niste afectiuni menite sa ne intunece noua zilele si sa porneasca toate reprosurile noastre si Dumnezeu stie ca la asta ne pricepem toate. Eu recunosc, sunt mama reprosurilor, daca ai reusit sa ma pornesti, jur ca nu-mi mai gasesti butonul de stop.

 Dar sa revenim la barbatii nostri. Barbatii nu au tinere de minte. Sigur, nu vor uita niciodata ora la care incepe meciul de fotbal, dar cu greu isi vor aminti aniversarea casatoriei . Nu inteleg de ce ne gravam data nuntii in interiorul verighetei, in definitiv nu o dam jos periodic sa verificam, prin urmare nu e de ajutor nimanui, iar chiar numele nevestei ( gravat tot acolo) ma gandesc ca nu-l uita, totusi.
Cu siguranta nu uita cand e ziua ta, dar s-ar putea sa uite care dintre cele 15 parfumuri pe care l-ai pus sa le miroasa in ultima luna ti-l doreai.( e bine daca tine minte ca iti doreai un parfum) . Totusi, asta nu inseamna ca te iubeste mai putin decat in primul an cand nimerea perfect orice cadou. Atunci o intreba pe prietena ta cea mai buna, care te intreba pe tine, apoi il punea in tema, iar tu te prefaceai surprinsa. Acum, cand sunteti impreuna de niste ani, parca nu-i mai vine sa intrebe pe altcineva, mai ales ca stie ca daca afli, e scandalul cat casa ca "dupa atata timp impreuna, habar n-ai ce-mi doresc".
 Prin urmare, va mai face doua, trei incercari sa te surprinda, iar, in cele din urma, vei primi cardul de ziua ta "sa-ti iei ce vrei, ca oricum nu-ti place nimic".
Dar nu te supara  pe el, e doar una din afectiunile care atinge doar barbatii (sigur exista pe undeva un studiu facut de cercetatorii americani, englezi..)

Locul femeii e in bucatarie ??!!!

Afirmatia acesta mi se pare din start o cretinitate, desi mai cunosc cateva exemplare masculine care o considera inca o normalitate. La fel de cretina, mi se pare insa, si replica unora dintre eve " EU, sa gatesc ?! Sa-i faca maica-sa !"
Daca nu cumva te-ai casatorit cu un chef, stii deja ca locul femeii este uneori si in bucatarie. Stiu, cand v-ati cunoscut ati reusit sa traiti o vreme doar cu imaginea celuilalt, apoi v-ati mutat impreuna si a urmat perioada cu pizza la domiciliu, iaurturi si cremvusti, iar el jura ca e perfect asa si ca nu e nevoie de nimic mai mult.
Daca l-ai crezut, ghinionul tau. Daca a vorbit serios, ghinonul lui.

Mie, personal, imi place in bucatarie ( in definitiv am decorat-o pe gustul meu) si uneori, e chiar placut sa inchid usa in urma mea si sa ma las prinsa de arome si liniste, asta atunci cand reusesc sa nu trantesc toate oalele unele de altele, vorba tatalui meu, ca un elefant in magazinul de portelanuri. Unde mai pui ca e si o scuza buna sa te mai dai ocupata " iubire, du-te tu la copil, ca mie mi se prinde asta".
Imi place sa gatesc, insa doar atunci cand vreau eu, cand am chef sa incerc ceva nou si cu toate ingredientele la indemana. Cred ca toate femeile urasc, de fapt, gatitul de zi cu zi, cand vrei nu vrei, trebuie sa livrezi familiei ciorba cea de toate zilele.

Ati observat cum gatesc barbatii ? Intai decid ce vor sa gateasca, apoi pleaca la cumparaturi si cumpara tot ce e in reteta, de la carne  la sare, chiar daca jumatate din ingrediente le aveati deja in casa. Ei cumpara tot, pun punga de cumparaturi langa ei pe masa ( ca sa nu fie nevoiti sa deschida vreun dulap) scot toate oalele si se apuca de lucru. Dupa ce termina, ies victoriosi din bucatarie cu farfuria aranjata, inchid usa in urma lor si nu mai calca pe acolo pana nu vine zana curateniei sa stranga tot.

Vreau si eu asa, dar de cele mai multe ori, noi incercam sa facem din magar cal. Cand te apuci de lasagna si e deja pe foc sosul, iti dai seama ca nu ai cuisoare, foi mai ai pentru jumatate de tava si la cumparaturi e exclus sa pleci acum, cand tocmai a adormit copilul, asa ca te descurci cu ce ai prin casa ( eventual ce a ramas de cand a gatit el cu o seara inainte ).
Sincera sa fiu, in ultima vreme, nimeni nu mai are nimic impotriva gatitului, atata timp cat el se desfasoara in cadrul emisiunilor de profil. Problema e ca el vede reteta la televizor si daca nu vrei sa se apuce el sa o reproduca si tu sa ramai cu curatenia de dupa ( nu vreau sa va dezamagesc, dar zana curateniei nu exista) care uneori dureaza mai mult decat gatitul in sine, te vei apuca tot tu de treaba.

Compromisul la care am ajuns noi e ca mancam mai multe salate in ultima vreme. E mult mai sanatos, rapid si nu necesita ore de stat in bucatarie.Merita sa incercati.

Cand trebuie sa imparti

Am iesit cu piticii la plimbare si pentru ca domnul consort isi lasase manusile acasa, iar eu, fata prevazatoare, luasem o pereche, just in case, i le-am dat lui.

"Mami, de ce ii dai manusile tale lui tati? "
"Pentru ca-l iubesc"

Si atunci, am realizat. Cand te casatoresti e ca atunci cand ai un frate, imparti lucrurile. Inainte sa vina al doilea bebe, l-am tot intrebat pe copilul cel mare daca vrea un fratior. Copilul a raspuns mereu ca da, insa nu i-a spus nimeni ce inseamna asta. Acum incepe sa se cam prinda, dar vorba ardeleanului " amu-i tarziu".
Corect era sa-l intrebam daca vrea sa-si imparta jucariile, camera, atentia familiei si, abia atunci ar fi putut bietul copil sa raspunda in cunostiinta de cauza.

Cam asa stau lucrurile si cu casatoria. In loc de intrebarea " vrei sa te casatoresti cu mine?", mult mai realist ar fi sa ne intrebam unii pe altii daca vrem sa impartim canapeaua, telecomanda, salteau, baia, etc. Majoritatea barbatilor s-ar gandi mult mai serios daca sa se insoare sau nu, daca i-am intreba inaintea casatoriei daca vor sa-si imparta masina cu noi ( imparteala care, de multe ori, se definitiveaza dupa incheierea casatoriei, cand ea pleaca cu jumatate din jucariile tale).

Cand vine vorba despre lucrurile noastre, indiferent ca sunt materiale sau spirituale, fiecare avem senzatia ca noi le stim folosi cel mai bine si nu avem nici un chef sa-l lasam si pe celalalt sa se deprinda cu ele. Eu, de exemplu, sunt absolut convinsa ca doar eu stiu exact cum se foloseste telecomanda de la televizor, insa l-as lasa pe consort sa se deprinda si el cu cuptorul ( uite, asta chiar sunt dispusa sa-l impart). El, insa, e singurul care stie sa conduca masina la perfectie ( ma si mir cum am reusit sa fac munca de teren 6 ani fara el in dreapta mea ), dar nu are nici o problema cu impartitul sarcinilor.

La fel e si cu fratii: si ce daca sunt mare si nu ma mai joc cu jucariile de bebe ? Daca mi le ia cel mic " eu nu mai am nici o jucarie !!!!"

Si totusi, decat o casa goala pe care sa nu o imparti cu nimeni, daca ar trebui sa o iau de la capat , tot da as raspunde la amandoua intrebarile care mi-au schimbat viata: " te casatoresti cu mine? " si pe vremuri : " vrei un fratior? "

Sarbatorim ?

Pentru ca se apropie Ziua Indragostitilor, mi-am pus intrebarea daca o tinem sau nu. Deja aud replicile cu sarbatoarea importata, cu patetismul, glumitele cu diabetul (de a caror folosire, recunosc, ma fac si eu vinovata)
In aceasta perioada, lumea pare impartita in doua. Cei pro si cei impotriva sarbatorii, intrate cu atata forta de la prietenii nostri straini. Desi , pana acum un an ti-as fi raspuns si eu prompt ca e patetic sa te iubesti dupa data din calendar, mai ales cand noi avem Dragobetele nostru, in ultima vreme, mi-am mai schimbat parerea.

Parca si vad vedetele de la tv, cum apar ele, dragutele, sa ne povesteasca despre marea lor iubire (de sezonul acesta) care nu are nevoie de o zi anume ca sa le aduca flori si sa le declare iubirea. Normal, vedetele au tot timpul micul dejun la pat, buchetul de lalele, indiferent de sezon, pe masa, asa ca nimic nu pare mai frivol decat Ziua Indragostitilor.

Mai exista o categorie speciala de vedetute, cele cu ocupatie principala cura de slabire si intretinerea parului, pentru care Valentines Day e un motiv perfect sa-l mai tapeze pe fraier de ceva bani, dar asta e alta poveste.

Pentru noi, cei de rand, care ne trezim la 7 dimineata si nu mai apucam sa luam micul dejun nici in picioare, daramite in pat, poate ca o zi care sa ne foloseasca pe post de ceas desteptator al iubirii (v-am omorat cu asta) n-ar strica. Nu zice nimeni ca daca sarbatorim Valentines Day trebuie sa renuntam la restul manifestarilor de iubire, dar o zi in plus de dragoste n-a omorat pe nimeni.

Acum  mi-am pus in cap toti cititorii de sex masculin, care oricum se gandeau cu groaza ca iar vine 1 si 8 Martie pe capul lor si nu mai aveau nevoie de una care sa instige la o noua sarbatoare cu flori si pufosenii rosii, pe care scrie I Love You. Vreau sa va spun ca poate fi si mai rau si asta va poate confirma consortul, pentru care perioada de cadouri si sarbatoare se prelungeste cu ziua subsemnatei.

Eu va propun sa nu lasati sa treaca ziua asta fara un pahar de vin bun si o floare, ca n-am vazut persoana care sa se supere cand primeste ceva, oricat de mic, indiferent de ziua aleasa, iar daca vreti sa va contraziceti cu cineva pe tema aceasta, comentariile sunt deschise atat pe blog, cat si pe facebook.

Austria din muntii nostri

Weekend-ul trecut am ales ca destinatie Straja. Dupa mai bine de un an de pauza, iata-ne din nou pe drumul spre partia de ski, dupa ce am parcat copiii la bunici. Minunata senzatie cand fugi chiar si pentru cateva ore, mai ales daca, la capatul catorva zeci de km, te asteapta minunata partie de zapada.

Stiu ca multi dintre voi ati testat deja partiile din tara, dar nu pot sa nu va povestesc despre Straja. Nu stiu cum e prin alte zone, dar aici chiar se vede ca se misca ceva, si asta, fata de acum doi ani cand am schiat aici ultima data.

Noi am plecat de la Hunedoara si, din start, drumul in sine a fost o surpriza placuta. Ne-am oprit la Petrosani, la Kaufland, intr-un mic parc de retail si acolo, in parcarea inconjurata de munti, ai senzatia ca esti intr-un orasel austriac de la baza partiei.

Am ajuns la Straja destul de tarziu, pe la ora 10:30 si deja locurile de parcare erau ocupate. Nu va grabiti sa spuneti ca asa e la noi. Exista totusi o parcare de 500 locuri, insa era deja plina. Eu zic ca e un inconvenient minor.
Ceea ce e neplacut, e statul la coada pentru bilet la telegondola, deoarece functioneaza doar o casa de bilete, iar asta chiar iti vine sa spui ca e tipic romanesc. Dupa 20 minute petrecute la coada, insa, ajungi in telegondola identica cu cea de pe partiile din Austria, iar drumul pe deasupra partiei Wolves Land e absolut minunat.
Partia are peste 3000 metri, asta daca alegi sa cobori doar pe sub telegondola, dar poti sa-ti creezi trasee mult mai lungi si poti sa alegi intre teleschi si telescaun. E frumos rau de tot si, desi anul trecut am ales o minunata destinatie de ski in Tirol, Straja e o varianta mai mult decat ispititoare.

Stiu ca mai sunt multe de facut la noi in tara, insa, acesta e un bun inceput si putin optimism nu strica. Daca muntii nostri ar fi plini de partii ca la Straja, Austria ar pierde ceva clienti. Fiti, asadar, indulgenti cu micile neajunsuri si incercati zona asta. E superba,e aproape si e a noastra.

Iarna se numara prietenii

Prieteniile din timpul verii aduc cu aventurile amoroase de vara .E simplu sa ai prieteni vara. E cald si soare si toata lumea socializeaza, alearga de la unii la altii, de la terase in parcuri cu copiii.

Provocarea prieteniilor e constituie iarna. Iarna pentru prietenii e ca distanta pentru iubire. Ziua se sfarseste repede, e frig, si odata intrat in casa e greu sa te mai pornesti, chiar si pentru un vin fiert la un amic bun.
Si totusi, tanjim toti dupa serile cu acei prieteni buni, care vin si-ti deschid frigiderul, care stiu singuri de unde sa ia berea si, care vin uneori cu o plasa de ingrediente, ca sa incercati impreuna o reteta de midii.
Prieteni buni, care se plang ca de cand ai copii, nu mai ajungi la ei, dar care vin de fiecare data, desi promit mereu sa n-o mai faca, care-si fac timp sa treaca pe la tine in drum spre petrecerea la care tu nu ai cum sa ajungi, prieteni cu care iti bei cafeaua la telefon si vinul fiert fata in fata.

Eu sunt satula de iarna de cand cade primul fulg de zapada, dar n-am sa ma satur niciodata de serile de iarna cu casa plina de prieteni si copii, de diminetile de duminica cand cafeaua se bea in vecini.
Si pana la urma, poate gasim motive sa ne placa si iarna sau, cel putin prieteniile ei.

De profesie SINISTRATI

Ca "iarna nu-i ca vara " ar fi trebuit sa stim deja. Totusi, in Romania , se pare ca nu doar autoritatile sunt luate in fiecare an prin surprindere. Drumurile sunt dovada clara ca nu e nevoie de prea multe ca sa ingropi o tara ca a noastra. Daca ai ghinionul sa ramai inzapezit cu masina , nu uita sa-ti faci poza ca sa ai dovada in caz ca ti-a expirat rovineta. Aceasta este principala grija a politicienilor nostri responsabili. O idee ar mai fi sa trebuiasca sa prezinti rovineta celor care vin sa te scoata din nameti ( ai hartie valabila, te scoatem, nu-i hartie, revenim dupa ce platesti ).

Si daca pe cei ramasi accidental pe drumuri ii inteleg, nu pot sa nu ma mir de prostia celui care a fentat politia ca sa intre pe o autostrada inchisa si a ramas blocat acolo. Pe ala il lasam acolo, daca era dupa mine. Ia fenteaza, tu, frairere gerul si descurca-te, daca ai fost smecher!

Si daca acestea ne sunt autoritatile, nu pot sa nu ma enervez cand aud pe toate posturile tv de SINISTRATII ramasi fara paine si apa dupa 1 ZI de ger. O singura zi !!! Nu trei luni de iarna. O zi ( atat trecuse ieri) de iarna, anuntata in prealabil la toate buletinele meteo. De cel putin 5 ani, aceleasi sate din tara raman izolate de cum ninge. De tot atata vreme , reportajele se fac in aceleasi zone ale tarii (ba uneori mai folosim si imagini din anii precedenti). E doar o propunere neavizata, dar nu ar fi cazul ca aceste zone sa-si faca niste provizii de alimente si apa, in caz ca totusi mai ninge si anul acesta? Sincera sa fiu, in satul unde erau bunicii mei venea painea in mod normal doar o data pe saptamana, martea. Totusi, nu am vazut in nici o zi de joi nici un car de televiziune sa filmeze oamenii din sat ramasi fara paine.Pai nu, ca isi cumparau oamenii paine pentru toata saptamana si aveau faina pt mamaliga pt tot anul , la nevoie.

Azi e la moda sa fim sinistrati, sa asteptam sa ne salveze cineva. Ajung, insa, de fiecare data televiziunile in zona. Acolo unde ambulanta nu reuseste sa patrunda, nu-i problema, ca ajung sigur niste reporteri. Poate, data viitoare le dam lor sa duca apa si paine pt sinistratii de meserie.

De prin vecini

Articolul acesta mi se invarte prin cap, evident ca are loc, de ceva vreme. V-am promis ca am sa scriu despre Aurel si Traian, deci iata.

Aurel si Traian sunt vecinii pe care ii vrei pe strada/scara ta. Stiti reclama aceea cu " Barbatul de 30 de ani, frumos, destept si cu bani"? Cam asa sunt, cu relativitatea de rigoare, Traian si Aurel.Oricare ar putea fi un coleg sau chiar seful tau, dar asta e mai putin important. Cu adevarat important e ca cei doi s-au intalnit pe strada noastra.

Si ce daca e iarna sau, ma rog, e decembrie sau ianuarie.Daca o singura raza de soare reuseste sa apara pe cer, urmeaza Traian: " Bro, prajim si noi ceva? " si pana apuca si nevasta sa scoata capul din casa, curtea e deja plina de vecini invitati la un gratar ad-hoc. (urmarile le cunosc doar ei) . Si pentru ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita , si nici o nevasta fara musafiri, a doua zi Aurel isi ia revansa, cu aceeasi gasca de vecini plimbareti.

Nu i-am cunoscut la vremea respectiva, dar sunt sigura , ca in urma cu 10 ani, cei doi isi masurau potenta in cai putere, astazi, insa, dupa ce toate celelate valori au fost deja confirmate, valoarea se judeca in  carnati atarnati in pod , in litri de palinaca, vin , cognac pusi la pastrare .Ce vreti, oamenii sunt gospodari si au de toate (uneori chiar si cate un miel sacrificat, atarnat de balcon,dar asta e alta poveste) si pana la urma ce poate fi mai romanesc, decat o ciorba de fasole cu afumatura de la porcul propriu, servita in 3 ianuarie in compania vecinilor , desigur ( norocul nostru, al celor invitati).

Ce ziceti, nu-i asa ca-i bine la noi pe strada ? E deja marti si daca se opreste ploaia sau daca cumva apare prima zapada, sigur se pune de un gratar pe undeva, cu tuica fiarta si tot tacamul, ca vorba ceea a trecut deja mult de la sarbatori, deci , "Bro, prajim si noi ceva?"

Sambata nu fac curat

E vineri si uneori asta imi aduce aminte de copilarie, de senzatia aceea de respiro ; " maine nu am scoala",
de drumul spre casa de la liceu, de planuri de iesit la cafea , .....si de mama: " maine dimineata facem curat"
Daca v-ati bagat vreodata sub dus inainte sa verficati daca s-a incalzit apa suficient, atunci cunoasteti senzatia.

Programul de sambata dimineata incepea intotdeauna promitator: miros de cafea proaspata (senzatie pe care nu o s-o mai retraiesti decat daca face sotul vreo nazbatie si se simte dator sa se trezeasca inaintea ta si sa faca cafeaua), fosnet de reviste "de moda" (multumesc mami pt aceasta dependenta) si invariabila speranta ca poate azi uita si nu mai aspiram.  Speranta era spulberata in fiecare sambata pe la ora 11 si urmata de minunata discutie dintre mine si frate-mio: " e randul TAU !", apoi de interventia mediatorului :" fiecare aspira in camera lui, apoi unul ia dormitorul si celalat sufrageria ."

Am facut dreptul dupa 2000, deci nu sunt foarte familiarizata cu legile ante '89, dar cu siguranta ramasese macar o ordonanta de urgenta referitoare la curatenia de sambata dimineata ( sa nu-si iasa din obisnuinta oamenii invatati sa munceasca sambata), altfel cum  sa-ti explici sunetul a 15 marci diferite de aspiratoare pe scara noastra de bloc, pornite amenintatoare ca o armata in fiecare sambata.

E vineri dupa masa, oricum a fost o saptamana lunga, deci, cu un ultim efort, mana pe aspiratoare si haideti sa salvam dimineata de sambata. Sambata chiar nu am chef sa fac curat.

Am nevoie de o vacanta !!!

"Cel mai tare avem nevoie de o vacanta, atunci cand tocmai am revenit din una"

Deci, despre ce alt subiect  mai potrivit as putea scrie , decat vacanta de vara.Se pare ca dl sot este si mai marcat decat mine de lipsa concediului in anul care a trecut. Am fost ocupati cu nasterea de "pui vii", cum tot el se exprima elegant. Eu am fost foarte ocupata si cu mancatul si pana m-am dezmeticit depasisem limita admisa pentru un scaun in avion.
S-a apucat Consortul sa caute vacante care mai de care mai exotice si mai calde , departe de frumusetile patriei noastre, dar si de cei doi copii ,lasati in grija bunicilor (pe care ,apropos, nu i-a intrebat nimeni-imi pun reminder sa nu uit )

Ca sa intelegeti, procesul cautarii concediului  include, in cazul barbatilor, cateva etape total diferite de cea ce se intampla in capul nostru cand auzim cuvantul "vacanta". Eu deja impachetasem , in cap, 15 rochite de vara si cinci costume de baie ( toate mici, desigur, dar pana la vara mananc doar grapefruit) si eram in cea mai mare si zdrobitoare dilema legata de sandale.
 In capul lui ( si pe via michellin) lucrurile stateau,  insa,  complet diferit: marea dilema o reprezentau 3 rute distincte (pentru mine toate la fel, du-ma doar la plaja) fiecare drum cu frumusetea lui, cu consum diferit de benzina,si mai stiu ce diferente majore.

Si de aici marele blocaj : el blocat pe harta , eu in debaraua de pantofi. Pregatirile pentru concediul asta m-au facut deja praf, acum chiar am nevoie de o vacanta. Voi nu ? Deci, ce sandale punem in bagaj? Plate, cu platforma, cu toc ....depinde de traseul ales de sot.

postasul cu pensia

" Ea isi astepta printul pe cal alb, care sa vina sa o salveze.Si a asteptat, si a asteptat,si....a venit postasul cu pensia"
 
E un subiect care ridica multe semne de intrebare.Oare femeile au asteptari prea mari, nerealiste? Oare barbatii nu se inscriu si ei in aceeasi categorie?

Pai, din punctul meu de vedere (dar sunt deschisa la pareri pe aceasta tema) lucrurile stau cam asa.

La o petrecere de fite, Ea asteapta felul principal, deoarece a auzit ca se servesc fructe de mare. Nu a mancat niciodata, insa stie, tot din auzite, ca sunt perfecte .Si rabda foame, trece pe langa aperitive, stie ea de ce. Intrebarea mea e daca nu ai mancat niciodata fructe de mare, de unde stii ca nu o sa ti se aplece de la ele? Pana se serveste felul principal ii va trece foamea si cel mai probabil va pleca acasa nemancata, dar asta e, e femeie, ea decide.

Pe de alta parte, El, la aceeasi petrecere, nici macar nu a citit meniul sa vada ce se mai serveste. E mult prea ocupat cu varietatea de aperitive, care trebuie incercate si savurate pe rand. Si incearca, si gusta, si e destul de probabil, ca pana la fructele de mare sa fie prea satul si sa le rateze,dar asta e ,e barbat, el decide.

De data aceasta nu stiu care ar fi concluzia,cred ca ceata de afara a lasat lucrurile cam neclare. Ideal ar fi sa incercati cateva aperitive, sa dansati mult si sa nu ratati felul principal. Daca vi se potriveste sau nu depinde doar de voi. Cu siguranta urmeaza si alte petreceri, dar, odata cu varsta se mai schimba codul vestimentar.

Uite de-aia ! Sic

Dupa primele postari pe blog, a aparut si intrebarea, cu ridicare din spranceana: Da' de ce ti-ai facut blog?
Uite de-aia ! (sic) Ca tot vorbesc singura prin casa , de se mira copilul de mine.Stau acasa cu al doilea copil si desi, fizic, n-as putea sa ma plang ca nu am ce face, am ajuns la concluzia ca am mintea odihnita.
Cum sa-mi explic altfel lungile discutii din capul meu, unele se poarta chiar in contradictoriu, parca ar fi mai multe vedete pe o canapea, la o emisiune de cancan.

Si uite asa, mi-am gasit eu mediul unde sa ma desfasor, ca in definitiv nu fac rau la nimeni. Asta nu inseamna ca nu mai vorbesc eu cu mine prin casa, ci doar ca unele discutii se sintetizeaza in idei numai bune de plantat pe blog.

Ca tot e iarna si vreme de scris si de stat in casa, nu va asteptati la prea multe evenimente, ca viata noastra sociala e putin in stand-by. Cred ca intr-unul din episoadele urmatoare am sa va povestesc despre vecinii de pe strada noastra Aurel si Traian, si lupta lor in gospodarie.

Pana atunci, insa, seara faina, eu fug sa mai amestec niste ganduri :)

Fericirea la vitrina

    Nu stiu altii cum sunt, dar poporul nostru are o afinitate pentru afisarea fericirii.Va mai amintiti ( cei nascuti inainte de '89) vitrinele frizeriilor si a studiorilor foto ? De pe fotografii, evident alb-negru, de mari dimensiuni ne zambea cate o mireasa in extaz sau un domn care parea ca tot ce-i lipsise pentru a fi fericit era o tunsoare perfecta.
    Nu suntem nici azi departe, facebook-ul ne-a oferit fiecaruia vitrina personala pentru expunerea fericirii. Poate ca fericirea e autosuficienta, insa astazi nu mai poate fi completa daca nu aduna like-uri.
    Ceea ce lipseste din vitrinele noastre este nefericirea.A mai aparut cate un post, pe ici, pe colo, cu " feeling depressed" .Nu am vazut nici o poza, insa. In functie de gradul de discretie al fiecaruia, gasim una, doua...o suta de poze de la nunta, insa toti, absolut toti cadem prada facebook-ului cand vine vorba de copii. ( eu una ma recunosc vinovata ). A zambit plodul strengareste, poza de facebook, are caciula noua-facebook, si exemplele pot continua.( eu am doi,deci stiu)
    Ar fi interesant sa vedem si cateva poze de divort ( in ziua de azi evenimentul nu mai e chiar o raritate) sau macar ceva poze cu farfurii sparte sau haine trantite jos langa dulap( nevestele stiu despre ce vorbesc).
    Ce mi se pare interesant, este ca toti prietenii cu care vorbesc, in mediul real, se plang de ziua de azi, de ziua de maine, de viata, de bani.Virtual, insa, lucrurile se schimba radical. Online toata lumea zambeste, toata lumea are poze fabuloase din concedii, familii perfecte.

In capul meu s-a nascut concluzia: Fericirea se arata, Nefericirea se povestete. Nu ma luati in serios.E perfect asa.Ar fi trist sa nu ne mai putem manipula propria vitrina si, pe de alta parte, nici nu cred ca vreo pritena aflata in culmea fericirii, ma va chema la o cafea sa-mi ridice glicemia cu povesti despre fericirea ei.
Cele mai bune cafele se beau atunci cand una dintre noi are nevoie de un container emotional, important e doar sa schimbam rolurile intre noi din cand in cand.

De ce mai plecam de acasa zilele astea

Eu plec cel mai des zilele astea dupa sirop de tuse sau, in cel mai bun caz, sa platesc vreo factura, dar cu atatea zile libere, rar mai prind si eu cate una ( cred ca s-a prins si Consortul ca sunt motiv bun de plecat de acasa).

         Motivele de genul acesta sunt cele light, din punctul meu de vedere, avand ca simplu scop o ora de liniste departe de fericirea unei case pline.
Cele cu adevarat interesante sunt motivele ( mai mult sau mai putin dragalase ) soldate cu scurte intalniri sau lungi apeluri telefonice ( doar cel fara de pacat se arunce piatra ).

Un bun prieten de-al meu, in incercarea de a absenta cat mai mult timp din casnicie, se transformase, fara sa realizeze, desigur, intr-un sot model. Facea de toate : ducea gunoiul de 3 ori pe zi, ducea covoarele la curatat ( nu are sens sa astepti firma sa le ridice ca oricum nu vin la timp), aducea covoarele de la curatat, schimba cauciucurile de vara cu cele de toamna si invers ( ce vreti, a fost sot model timp de mai multe sezoane).Pana la urma a gasit un motiv sa lipseasca de tot de acasa, cred ca era mai blonda si mai tanara.
 Un alt domn, cu aspiratii la titlul de sotul anului ( pe care il castigase in primul an de casnicie), nu a mai avut rabdare sa adune mai multe nominalizari si dupa o serie de absente motivate de numeroase partide de pescuit la mare sau mica departare, a decis ca invocarea de motive este pentru cei slabi, el nefiind obligat sa ofere explicatii. Motiv de desfacere a contractului de colaborare intre cei doi si, evident lipsa oricarui premiu pe viitor.
 De departe cel mai bun motiv pe care l-am auzit in ultima vreme, este cel al unui domn respectabil, tata a doi baieti, unul de varsta ingrozitor de frageda, care a plecat deoarece avea nevoie de odihna. E normal dupa o sarcina grea si o nevasta insensibila care nu reusea sa alapteze pruncul in liniste. A decis ca somnul e mult masi linistit intr-un pat nou, alaturi de o ocupanta mai tacuta sau, eventual, vorbitoare a unei limbi mai putin studiate in scolile noastre, pe care la o adica poti pretinde ca nu ai inteles-o.
 In speranta ca fugiti de acasa doar la o cafea, sa aveti o sambata linistita in familie !

Cine a imbracat starleta porno ?

revelionul la romani

De ce acum ? Pentru ca revelionul  la romani pare cel mai bun subiect de deschis un blog .
De ce blog pentru cinci prieteni ? Pentru ca atatia prieteni au fost cu mine la masa de revelion si pentru ca lor le-am promis sa incep acest blog.
Deci ,dragii mei ( cei care va stiti deja) pentru ca nici nu astept mai multi cititori decat voi ,haideti sa facem praf revelionul acesta.
Si pentru ca nu am pretentia sa fiu originala ,am sa deschid subiectul cu observatia prietenei mele: " tipic romanesc : sa nu se respecte ora de sosire si dress code-ul".Astfel la un revelion cu tematica rock,numarul papioanelor prezente in sala ,a sacourilor elegante si a rochiilor de dantela a fost coplesitor.De ca sa ne batem capul sa ne incadram in tema? Doar "fraierii" merg la revelion sa se distreze ( aici sunt de amintit cei cinci de la care am pornit ,plus subsemnata si inca maxim 10 persoane pe care tin sa le felicit pentru originalitate ) La ceea ce credeam noi ca avea sa fie o dezlantuire de forte rock, ne-am trezit la ora indicata pe program ( motiv de cearta in familia largita) intr-o sala goala, dar frumos aranjata, cu tinutele gandite si accesoriile incomode pe noi ,gata sa ne dezlantuim. surpriza,insa, cu intarzierea caracteristica vedetelor bine cotate de la hollywood,au inceput sa apara invitatii.Nici vorba de piele ,lanturi,tinte si tot ce mai speram sa vedem ,in schimb o mare de rochii de o eleganta specifica nuntilor de pe la noi.Cum sa nu apreciezi clasica rochie cu corset,marea de rochite de dantela( doar 2013 a fost anul dantelei purtate pe orice silueta),paietele,oh,da paietele ( cu singuranta pot fi si rock) si pentru ca nici domnii nu au putut porni in noul an decat in tinutele atent alese de consoartele cu coafuri intepenite, elegantele sacouri negre ,camasi albe si desigur accesoriul atat de ROCK -papionul.
Si cum nu e revelion fara DJ ,pierdut saracul,probabil intre atatea teme neintelese,acesta a incercat sa satisfaca absolut toate gusturile invitatiilor,realizand un "purpuriu muzical" care ar fi facut gelos orice adolescent intarziat cu pretentii de dj la caminul cultural.
.Nu pot sa nu ma gandesc ,daca normalitatea e data de majoritate, cat de ciudati am parut noi in fata celor aflati la eveniment ,inclusiv un grup de politicieni de o anumita culoare politica,decisi sa nu renunte nici o clipa la eleganta impusa de statutul de persoana publica .
Dar pentru ca nu vreau sa ramaneti cu impresia ca a fost un revelion ratat,vreau sa va asigur ca ne-am distrat extraordinar si asta pentru ca eram singurele persoane "la locul potrivit" ,cu prietenii potriviti si dispozitia potrivita.Asa ca va multumesc voua pentru un inceput de an fabulos si gazdelor pentru organizarea minunata( data viitoare va sfatuiesc sa le data participantilor sa semneze ca au inteles si si-au asumat tema)
Sa avem un an exact asa cum a inceput: colorat si cu prieteni buni aproape ,ceea ce va doresc si voua!

La multi ani!