Din dragoste in spital

Daca v-ati imaginat vreodata ca relatiile de durata, casatoriile si viata de familie devin in timp monotone ( eu sigur mi-am imaginat asta si uneori ma trezesc cu senzatia ca astept sa se aplatizeze totul ), ei bine, viata are marele dar de a ne surpinde in permanenta.
Nemultumitului i se ia darul, zice o vorba la romani, asa ca, daca m-am tot plans ca viata de casnica temporara m-a scos din circuitul social, ultimele zile m-au reintrodus fortat in carusel.

De ceva vreme, Consortul coace ceva, si cand spun asta, ma refer la propriu, adica de vreo 2 ani creste ( de 2 ore o pot spune la trecut: crestea ) o pietricica in rinichiul drept, pietricica devenita intre timp bolovan si ignorata cu gratie masculina, pe principiul "daca nu doare, trece". Si cum problema ignorata nu e rezolvata, pana la urma am ajuns si la partea cu durerea. Trec peste detaliile absolut plictisitoare ale noptilor inecate in calmante si ajung inapoi in zilele noastre, intr-un frumos si revonat spital al patriei ( si nu o spun ironic), intr-un alt oras decat cel in care locuim, unde dupa indelungi cautari am ajuns. Drumul pana la doctor e mai mereu mult mai lung decat cel pana la spital, dar pana la urma, printr-un var, al unui cumnat, al unui frate, al unui prieten am ajuns si la doctorul cu pricina si la spitalul mai sus amintit.

Trecand peste partea medicala, careia nu am ce sa-i reprosez, normal ca in mintea mea activa, lucrurile sunt mult mai vesele. Mai tineti minte, in studentie, cand va strecurati intr-o camera de camin ( asa am auzit) pe la spatele portarului, pe langa femeia de servici sau chiar cu ajutorul ei si odata ajunsi acolo, nu mai puteati misca pana dimineata, ca sa nu fiti prinsi si dati afara ? Ei bine, daca eu si Consortul ne-am cunoscut ceva mai tarziu de anii facultatii si prin urmare, nu am trait astfel de experinte ( impreuna) , rinichiul lui cel prolific ne-a oferit ocazia aceasta. Astfel, dupa interventiile de rigoare, promisiuni si rugaminti, am reusit sa ne "cazam" impreuna intr-o rezerva cu 2 paturi si baie ( conditii foarte ok). Din clipa in care am intrat aici si el si-a intrat in rolul de pacient ( trening, slapi), eu traiesc exact senzatia de care povesteam mai sus. Am impresia permanent ca voi fi data afara, desi, aici totul are un sistem de functionare si vizita medicilor este anuntata din gura in gura, ca ocupatia turcilor si atunci, toti apartinatorii dispar care pe unde. Prin urmare, adrenalina nu lipseste, mai ales ca am facut 2 ore sant in fata blocului operator, am fumat 3 tigari, desi m-am lasat de ceva vreme ( ca na, unghiile sunt de gel si nu le-am putut roade), totul pana l-am vazut pe El, Sotul, venind spre mine ( pe targa, dus de 2 brancardieri) si jur ca m-am reindragostit de el.
Nu va mai tin in tensiune. Consortul e bine si in timp ce scriu profita de binefacerile anesteziei, iar piatra, transformata in bucati mici, asteapta cuminte pe noptiera, pentru a fi folosita ca trofeu de razboi ( poate ii facem album pe facebook).