Cum se inteleg?

    In caz ca unii nu stiti inca, avem in casa doi Dragoni: Rares-5 ani si Alexandru-8 ani. Buuun! Acum, va spun sincer intrebarea ”cum se inteleg intre ei ?” imi mananca din neuroni. De cate ori mi se pune intrebarea asta, ma uit 10 secunde in gol si imi trec toate filmele din ultimii 6 ani prin cap. Pai da, 6 ani, ca la noi distractia a inceput inainte ca Rares sa iasa la lumina. Cred ca avea vreo 7 luni de stat in burta, cand i-a tras primul pumn sau picior, nu s-a elucidat, lui frate-su. Deci, cand s-a nascut Dragonul mic, scorul era deja 1-0 pentru el. Noroc ca Alexandru nu e ranchiunos, deci intalnirea dintre ei a decurs minunat si pentru ei, dar si pentru noi.

    Alexandru a fost mereu mare iubitor de bebelusi, asa ca era sincer innebunit dupa micut, chiar daca decibelii pe care ii reda acesta, ar fi putut speria orice copil mic sau mare. Dupa cateva luni, ne ruga cu disperare sa mutam patutul la el in camera, decretand inca de atunci ca vor avea camera comuna. A promis chiar ca, daca mut bebele in camera lui, se trezeste el noaptea si ii da lapte, iar eu voi putea dormi linistita. Nu s-a tinut de cuvant, la bebe tot eu m-am trezit, dar macar lucrurile erau pe drumul cel bun, iar Dragonii dadeau inca de atunci semne ca vor fi de nedespartit.

    Stiu ca acum cativa dintre voi au abandonat cititul si au fugit sa faca al doilea copil. Dar ce? Voi credeti ca la noi e ca in filmele americane? Pai au crescut Dragonii si o data cu ei si nivelul de decibeli. Nu zic nu, ca in majoritatea timpului se joaca minunat impreuna, mai ales ca Rares, asa piatra tare cum e el, se transforma in aluat moale in fata lui Alexandru. Dar si cand incepe cearta, e mai bine sa ai treaba in alta parte, de preferat la cativa km departare. Si uite asa imi amintesc de o foarte buna prietena de familie din copilarie, Tanti S, care avea doi baieti sugubeti. Eu sincer, nu am auzit-o sa se planga de ei, cel putin nu mai mult decat mama care avea ”pereche”, vorba aia, dar era foc si para de cate ori se intalnea cu mama unui coleg de al meu de clasa. Avea doamna asta (mama colegului) doi baieti, minune, nu alta. Intrau ale mele, mama si Tanti S, in depresie de cate ori dadeau nas in nas cu femeia, care nu mai prididea sa se laude ce baieti fantastici are. Serios acum, copiii aia nu greseau niciodata, se iubeau, se ajutau, se respectau, ce mai! Cosmarul oricarei perechi de frati normali, care nu ratau ocaziile de a pune o piedica sau a da un ghiont bine plasat, pe furis. Si credeti-ma, ca aici nu ma refer la baietii din vecini, ci la mine si mai ales, la Fra, care desi mai mic, nu ierta ocazia de a ma articula din cand in cand. Recunosc, ca limba mea ascutita imi mai atragea si astfel de nefericiri. Poate ca asta e si motivul pentru care nu ma impacientez prea tare cand Dragonii se mai ”impiedica” unul de altul. Dupa ce l-am auzit pe tata toata copilaria repetand ” ma, voi numa unu pe altul o sa va aveti in viata asta!”, am inteles ca e normal sa nu se suporte in fiecare zi, iar seara sa nu se poata culca unul fara celalalt.
     Acum ziceti si voi, daca ne intalnim pe strada si ii vedeti asa draguti, cum se joaca ei, frumuseii, ce as putea eu sa va raspund la ”cum se inteleg?” Eu nu ma mai risc, ca de cate ori i-am laudat, a venit imediat apocalipsa din cine stie ce motiv. Nuuu, daca ma mai intrebati, va spun ca se inteleg exact cum trebuie : ” sunt doi baieti, se joaca, se bat , se iubesc, iar daca seara se pun la 9 in pat, eu ma declar multumita”. Iar peste foarte multi ani, cand eu si Consortul nu vom mai fi in stare sa le povestim toate nebuniile din copilaria lor, vor avea fiecare pe cine sa intrebe cum a fost. Sau ar putea sa citeasca blog-ul :).