Copii mici...probleme mici...

     Dupa aproape 5 ani de parinteala, si vorbesc aici de parinteala din aceea facuta ca la carte ( a se citit zeci de carti), de la zigot pana la 5 ani dupa casatoria pruncului, am aflat cu stupoare ca sunt total inafara subiectului. Acum, ce-i drept ca avusesesm eu niste banuieli pe parcurs, mai ales cand am descoperit ca nu fac parte din multitudinea de grupuri pentru mame existente online, dar ma consolasem cu gandul ca le-am sarit doar datorita firii mele apucate si nicidecum din lipsa de implicare.
      In aceste conditii, Dragonii au ratat cu brio etapa purtarii in diverse sisteme extraordinare special create pentru suspendarea lor de mama in cauza si i-am limitat la mersul in carucior. Se pare ca acest lucru nu le-a afectat in nici un fel elasticitatea cordonului ombilical, pe care ii suspectez pe cei de la maternitate ca au omis sa-l taie.( asta ar putea fi si motivul pentru care nu reusesc sa scap de minunata burta :)))
     Cu toate micile mele scapari, daca ma uit in urma, mi se pare ca m-am descurcat chiar bine pana la ora asta cu Dragonii, in toate etapele . Trebuie sa recunosc ca mi-e teribil de dor de perioada in care nevoile lor se limitau la scutece curate, papa la timp si somnul regulamentar. Am si uitat parca, de toate retetele de piureuri bio, creme bio, supe bio si alte apucaturi bio, desigur, adoptate inca din timpul sarcinilor, apucaturi de terorizat restul familiei si in special bunicii. Daca la al doilea copil am fost ceva mai indulgenta, si din lipsa de timp, dar si datorita experientei ( e altceva sa fii mama a doua oara, e deja experienta) , la primul copil, am fost spaima familiei. In primul rand i-am dezinfectat si sterilizat pe toti din casa de le-am luat luciul, iar mancarea copilul avea regim mai strict ca la astronauti.( multumesc pe aceasta cale bunicilor, care au tacut si au facut )
     Buuun, pana acum m-am laudat cu capacitatile mele de supermama ( am un talisman de bratara care atesta asta ), greul insa, abia de acum incepe. In primul rand, mi s-a parut nedrept, inca de la inceput, faptul ca ni se livreaza copiii fara instructiuni de folosire, dar sa treci la etapa descoperirii propriei sexualitati de catre cel mic, mi se pare un cosmar. Daca pana acum singura diferenta intre fetite si baieti se limita la culorile roz si albastru, acum am ajuns deja la varsta intrebarilor colorate si nu numai. Am aflat, dupa o saptamana de investigatii, ca toti baietii isi ating permanent zonele intime ( le-o fi frica sa nu dispara) si ca asta e perfect normal, iar Consortul a trecut deja cu succes de prima discutie tata-fiu.Macar asta sa fie norocul meu, daca nu am avut fata, discutiile incomode le duce Consortul, sub atenta si finuta mea supraveghere. Ce-i drept ca a ramas bietu' om cu tensiunea marita, dar sper sa-si revina pana la urmatoarea (discutie, evident).
        M-am intors acum exact la stadiul de la care am plecat in urma cu 5 ani, articole de parenting( suna mai profi decat parinteala), carti de psihologie si o maaaare nebuloasa, totul pentru a excela in minunata meserie de parinte, pentru care realizam zi de zi ca nu suntem deloc pregatiti. Asa ca, daca vreti sa ma consolati cu ceva, va astept cu povesti despre momentele critice si vreau sa aud doar ca ati fost cel putin la fel de incurcati de situatii, ca povesti de lauda despre parinti geniali aud toata ziua si mi-as mai reface si eu respectul de sine.