O zi oarecare

Au trecut deja mai bine de doua luni de cand am scris ultima data pe blog si daca nu m-as simti vinovata fata de mine, ar mai trece cu usurinta inca vreo doua...
Nu sunt mai ocupata ca alta data, ba chiar m-as lauda ca am ajuns sa am un job normal, cu oameni normali, ma rog, pe cat de normali putem fi noi, astia din industria farma. Copiii sunt tot cei doi zmei, atata doar ca de cand e si cel mic pe propriile picioare ( adica umbla singur, nu s-a angajat) spatiul din casa pare sa se fi redus considerabil. Laptopul meu nu mai incape nicaieri,  nici pe un colt de canapea de unde sa mai pot scrie macar ghemuita. Nuuu...orice obiect care ii iese in cale face buuum-buuum, indiferent daca are roti sau nu. Telefoanele mele si ale lui tac'su, laptop-uri, papuci, intr-o zi un bax de hartie igienica, orice lasi nesupravegheat, devine invariabil bum-bum ( masina, pt cei nefamiliarizati cu limbajul 12-18 luni ).
    Ca le plimba toate prin casa nu e nici o problema, ba chiar poate fi amuzant. Problema apare atunci cand bum-bum se strica si automat se tranteste de parchet, uneori rezultand diverse piese mici si marunte.
    Partea buna e ca baiatul cel mare e tare cuminte.El nu distruge lucruri, nu-l ataca pe cel mic si inafara de cateva rabufniri de personalitate ( a se citi crize) zilele cu el sint linistite. Asta daca nu punem la socoteala ranile din talpile noastre, rezultate in urma intalnirilor nefericite cu minuscule piese de lego, care par sa se inmulteasca prin toata casa.
  Nu-i bai, ca vine seara, si pe la ora 21 zmeii trec la somn. Vreo 20 de minute adunam jucarii de prin toate colturile casei, nu ca sa fie ordine, ci doar sa avem putin loc de desfasurare. Urmatoarele 30 -45 min. raportam ziua de lucru ( colegii stiu ce spun) , ceva de mancare prin bucatarie, niste haine la spalat, niste rufe de intins si...gata, ajungem in pat exact la timp pt prima trezire a juniorului.
 In alta ordine de idei, daca aveti careva veo 2 ore din zi in plus, donati-le, eu le primesc. 😛