Daca ai copii, cu siguranta stii deja despre ce vorbesc. De cum a aparut piticu, inca din primele clipe de bot mic si adunat, cu fata rosie si ochi alungiti, de la moasa pana la femeia de servici de la maternitate, toata lumea se inghesuie sa dea cu presupusul cu cine seamana (mai putin frate-mio, care a decis din start ca seamana cu un chinez copilul meu).
N-are rost sa va spun ca membrii familiei dau cu presupusul mult mai devreme, analizeaza pozele de la eco si decizia e luata "are forma capului ca tine, mama".
Si tu, parinte senil, te umfli in pene si te simti cu 5 cm mai inalt, de parca asta era cheia succesului pruncului, sa aiba capul ca tine. De ce ne-o fi placand noua, oamenilor sa ne regasim in trasaturile copiiilor? Ce caracteristici de vita nobila om avea de transmis?
Dintre toate, cea mai faina replica e "sa nu te superi, dar seamana cu tata, deci cu celalalt parinte, nu cu tine!" Pai cum dracu' sa ma supar, doar stiam ca a participat si el la amestecul genetic, doar n-am facut plodul singura. Si, sincera sa fiu, pe consort l-am luat ca mi-a placut, deci n-am nimic impotriva sa semene fiu' su cu el. Nu inteleg, asadar, de ce trebuie sa-si ceara cineva scuze cand isi da cu parerea.
Recunosc ca de cate ori vad prima data copilul cuiva, prieten/a, coleg/a si eu ma trezesc vorbind "seamana cu tine sau nu, dupa caz". E clar, un automatism.
Marea dilema a noastra e acum printesa familiei, nepoata-mea, in privinta careia, desi ne consultam zilnic toata familia, nu am ajuns la o decizie unanima. Pitica seamana clar cu maica-sa si partea ei de familie, dar noi, astia de pe linia lui tac'su ne tot intrecem in a o atribuii taberei noastre. Evident ca nimanui nu-i pasa cu adevarat cu cine seamana, doar asa de dragul discutiei.
Asa ca data viitoare cand priviti un copil, nu va temeti sa spuneti cu cine seamana sau, si mai elegant, intrebati direct parintii: cu cine seamana? Veti auzi doua voci deodata "cu mine"!
un blog despre orice
marți, 10 februarie 2015
luni, 9 februarie 2015
O zi oarecare
Au trecut deja mai bine de doua luni de cand am scris ultima data pe blog si daca nu m-as simti vinovata fata de mine, ar mai trece cu usurinta inca vreo doua...
Nu sunt mai ocupata ca alta data, ba chiar m-as lauda ca am ajuns sa am un job normal, cu oameni normali, ma rog, pe cat de normali putem fi noi, astia din industria farma. Copiii sunt tot cei doi zmei, atata doar ca de cand e si cel mic pe propriile picioare ( adica umbla singur, nu s-a angajat) spatiul din casa pare sa se fi redus considerabil. Laptopul meu nu mai incape nicaieri, nici pe un colt de canapea de unde sa mai pot scrie macar ghemuita. Nuuu...orice obiect care ii iese in cale face buuum-buuum, indiferent daca are roti sau nu. Telefoanele mele si ale lui tac'su, laptop-uri, papuci, intr-o zi un bax de hartie igienica, orice lasi nesupravegheat, devine invariabil bum-bum ( masina, pt cei nefamiliarizati cu limbajul 12-18 luni ).
Ca le plimba toate prin casa nu e nici o problema, ba chiar poate fi amuzant. Problema apare atunci cand bum-bum se strica si automat se tranteste de parchet, uneori rezultand diverse piese mici si marunte.
Partea buna e ca baiatul cel mare e tare cuminte.El nu distruge lucruri, nu-l ataca pe cel mic si inafara de cateva rabufniri de personalitate ( a se citi crize) zilele cu el sint linistite. Asta daca nu punem la socoteala ranile din talpile noastre, rezultate in urma intalnirilor nefericite cu minuscule piese de lego, care par sa se inmulteasca prin toata casa.
Nu-i bai, ca vine seara, si pe la ora 21 zmeii trec la somn. Vreo 20 de minute adunam jucarii de prin toate colturile casei, nu ca sa fie ordine, ci doar sa avem putin loc de desfasurare. Urmatoarele 30 -45 min. raportam ziua de lucru ( colegii stiu ce spun) , ceva de mancare prin bucatarie, niste haine la spalat, niste rufe de intins si...gata, ajungem in pat exact la timp pt prima trezire a juniorului.
In alta ordine de idei, daca aveti careva veo 2 ore din zi in plus, donati-le, eu le primesc. 😛
Nu sunt mai ocupata ca alta data, ba chiar m-as lauda ca am ajuns sa am un job normal, cu oameni normali, ma rog, pe cat de normali putem fi noi, astia din industria farma. Copiii sunt tot cei doi zmei, atata doar ca de cand e si cel mic pe propriile picioare ( adica umbla singur, nu s-a angajat) spatiul din casa pare sa se fi redus considerabil. Laptopul meu nu mai incape nicaieri, nici pe un colt de canapea de unde sa mai pot scrie macar ghemuita. Nuuu...orice obiect care ii iese in cale face buuum-buuum, indiferent daca are roti sau nu. Telefoanele mele si ale lui tac'su, laptop-uri, papuci, intr-o zi un bax de hartie igienica, orice lasi nesupravegheat, devine invariabil bum-bum ( masina, pt cei nefamiliarizati cu limbajul 12-18 luni ).
Ca le plimba toate prin casa nu e nici o problema, ba chiar poate fi amuzant. Problema apare atunci cand bum-bum se strica si automat se tranteste de parchet, uneori rezultand diverse piese mici si marunte.
Partea buna e ca baiatul cel mare e tare cuminte.El nu distruge lucruri, nu-l ataca pe cel mic si inafara de cateva rabufniri de personalitate ( a se citi crize) zilele cu el sint linistite. Asta daca nu punem la socoteala ranile din talpile noastre, rezultate in urma intalnirilor nefericite cu minuscule piese de lego, care par sa se inmulteasca prin toata casa.
Nu-i bai, ca vine seara, si pe la ora 21 zmeii trec la somn. Vreo 20 de minute adunam jucarii de prin toate colturile casei, nu ca sa fie ordine, ci doar sa avem putin loc de desfasurare. Urmatoarele 30 -45 min. raportam ziua de lucru ( colegii stiu ce spun) , ceva de mancare prin bucatarie, niste haine la spalat, niste rufe de intins si...gata, ajungem in pat exact la timp pt prima trezire a juniorului.
In alta ordine de idei, daca aveti careva veo 2 ore din zi in plus, donati-le, eu le primesc. 😛