Vom trece cumva si peste asta... cu pastilele potrivite

      Sunt de aproape 3 săptămâni acasă! Atât! Asta e tot ce am avut de spus.

     Glumesc, daca tot am deschis articolul, haideţi să vă povestesc cum decurge autoizolarea la noi in casă.
 
     În primul rând, am furat startul la statul acasă, datorita herniei de care vă povesteam anterior. Între timp chiar am aflat  că nu e doar o hernie, ci două, ca na, aşa sunt eu, iau tot la ofertă. Dragonul Rares mi-a făcut onoarea de a sta cu mine incă din prima zi, pe motiv de cazuri de gripă in clasa lor. Acum pare o poveste indepărtată, chiar uitasem că anul astă ne-am luptat şi cu gripa. Una peste alta, de două săptămâni suntem toţi în muncă de acasă. Practic, cam de aici a început distracţia.

     În primul rând, să-mi scrieţi şi mie ăia care vă plictisiţi acasă, vă rog! Să-mi povestiţi şi mie cum e, că eu nu mai pot. Eu şi Consortul ne batem pe cate o cameră libera pentru teleconferinţele de la job, de multe ori fix pe acelaşi palier orar. Dragonii se luptă cu temele primite, dar şi pentru atenţie permanentă, de cele mai multe ori amândoi deodată si evident in palierul orar pomenit mai sus.
Noroc cu funcţia "mute"a telefonului, că nu mă aude toată firma cum gâfâi alergănd pe scări să rezolv o operaţie la clasa a doua şi când ajung iar jos în living, sunt chemată iar sus, să vad cum se ordonează o propoziţie la clasa pregătitoare. Ce mă enervează pe mine la şcoala de acasă, e faptul că nu mai vine mâncarea de la "after-school", aşa că săptămâna asta era să fac o prezentare in power point cu lingura de lemn. Mă rog, la final oricum aşa arăta, aşa că am primit-o retur la cosmetizat.
     Pentru că cică acum e momentul, am inceput si programul de recuperare prin kinetoterapie on line, program cu care incep dimineaţa, după care aş fi bună de somn, dar eu o iau la alergat pe scări. Partea bună e că acum nu mă mă doare spatele, de fapt mă doare, dar am aşa o febră musculară că nu mai simt.
     Nu credeam că stând acasă voi aştepta aşa tare weekend-ul, deşi mă ia cu frisoane când mă gândesc că trebuie să hranesc de 3 ori pe zi 3 bucăţi autoizolaţi. Care puteţi şi mai aveţi idei, împărtăşiţi cu noi variantele de meniu, că la activităţi stăm bine, deocamdată.

     Pentru că şi eu şi Consortul aveam temerea că vom ieşi mai rotunzi din carantină, am decis sâmbătă să renunţăm la vin şi alte distracţii bahice. Ne-a ţinut abstinenţa până marţi, când am realizat că mai bine rotunzi, dar normali la cap...mă rog, măcar optimişti. Pastilele le păstrăm pentru nivelul următor!

                                                   Vreau să cred că va fi bine!

Lasă copilul să işi aleagă momentul potrivit pentru el!

      Dacă ai decis intr-o zi “ să dai copilul” la inot, schi, karate sau mai ştiu eu ce sport absolut necesar pentru dezvoltarea lui, află că sunt foarte mari şansele ca el să se opună. De ce? Pentru că el, copilul, este in mod firesc o persoană total diferită de tine, care nu s-a trezit fix in dimineaţa asta cu senzaţia că dacă nu schiază acum, viaţa lui e distrusă. El nu ştie ca alţi 10 copii de pe facebook au învăţat acum un an şi, chiar dacă ar şti, nu i-ar păsa. Tu eşti cel căruia ii pasă.
   
     Am încercat acum 2 ani să învăţăm Dragonii să schieze. Alexandru s-a străduit, mai mult de gura noastră, fără să descopere vreo dorinţă arzătoare in el. Rareş a refuzat orice decizie a noastră, care nu se pupa cu planurile lui, iar schiul nu făcea parte din ceea ce işi propusese pentru iarna respectivă.A fost amuzant în felul lui, dacă nu aţi citit, regăsiţi articolul aici. Să vă spun ca ne-am frustrat şi enervat  nici nu are rost. Întorşi acasă de la munte, am acceptat totuşi că poate nu era momentul lui. Poate, fără să ştim, ăsta a fost momentul cheie, momentul când am realizat că e despre el, nu despre noi.
 
     Am lăsat timpul să treacă, am menţinut ideea in prim plan, chiar am fost cu ei să işi ia echipament de schi. Apoi, lucrurile au mers de la sine, in clipa in care a decis el că vrea sa schieze. Bine, tot nu a acceptat instructor, dar a fost dispus să inveţe cu ta'su. Bine şi aşa!
   
    Tot in urmă cu câţiva ani, am insistat ca Dragonul Alexandru să meargă la inot. Am dus copilul, ne-am ţinut de capul lui să inveţe să inoate, deşi lipsa de talent părea evidentă atunci. Ne uitam cu mirare cum reuşeste sa dea din mâini şi picioare o oră intreagă şi pur şi simplu să nu ajungă la capătul culoarului. Am abandonat, intr-un final, fericiţi că măcar nu se duce "ca toporul la fund". Au urmat câteva ieşiri la piscină, două concedii la mare, apoi a cerut singur să revină la cursurile de inot. A fost momentul lui, ales de el şi am descoperit că a devenit chiar priceput la asta, cumva in timpul dintre cele două momente. Bun, asta nu inseamnă că nu are momente de plictiseală, când nu are chef de ore şi atunci ne ţinem de capul lui, în ideea în care am stabilit de la inceput că un curs început trebuie dus la sfârşit, dar am inţeles că şansele de reuşită sunt mult mai mari atunci când decizia le aparţine.

    Nu e uşor să admiţi uneori că nu deţii controlul absolut şi se poate ca uneori, doar uneori, să nu ştii ce e mai bine pentru copilul tău.  Sau poate ca de fapt ştii, dar te laşi furat de puţină grabă şi nerăbdare, in drumul spre a-l vedea om mare. Hotărâm prea uşor în locul lor, uităm prea des că aceşti minunaţi oameni mici sunt atât de compleţi şi complecşi incât pot şi ar trebui să fie lăsaţi să ia singuri unele decizii pentru ei. Avem atât de multe feluri în care îi putem indruma fără să-i forţăm, trebuie doar să fim atenţi la felul lor de a-şi alege momentele potrivite. Cred cu tărie că, in epoca asta in care trăim, când există riscul de a ne pierde copiii dacă îi îndepărtăm de noi, colaborarea cu ei e cea care ni-i va păstra aproape. Doar lăsându-le acum libertatea de a alege sub indrumarea noastră, putem spera că vor fi destul de antrenaţi să o facă şi mai târziu.