Imi place sa cred ca inca ma maturizez, ca mai am inca timp pana voi incepe sa imbatranesc ( parca o si vad pe mama cum zambeste, asa in coltul gurii, la fraza asta ). Inca acumulez, ma incarc, invat, inca ma uit la copiii mei si ma mir ca i-am facut eu. Sunt tentata, de cele mai multe ori, sa ma simt norocoasa, si asta fara sa ma umflu in pene.
Am avut norocul sa nu pierd prea multe in viata ( relatiile si afacerile esuate nu se pun:)).
Am avut norocul sa cresc cu patru bunici minunati, cu parinti tineri si neinchistati de prea multe reguli, cu un frate cam dus cu pluta, pe care nici varsta, nici rolul de tata nu l-au facut mai serios.
Problema e ca m-am obisnuit asa si pentru o vreme am avut senzatia ca mi se cuvin toate. Cand, in urma cu 11 ani, mi-am pierdut prima bunica, m-am intrebat cu necaz de ce mi se intampla mie, m-am plans de ghinion si mi s-a parut nedrept.
Minunatii si zgomotosii ultimi ani, marcati de aparitia piticilor, m-au maturizat (v-am zis deja ca eu nu imbatranesc inca), iar ultimele 10 luni mi-au amintit ca, indiferent de varsta pe care o ating, Bunicii stau prea putin pe pamant. Prea putin pentru noi, cei ce ramanem cu un gol in suflet si un dor imens, pentru noi, cei care ii pomenim in povestile despre copilaria noastra, mult prea putin pentru noi cei care i-am vizitat rar, fara sa ne gandim ca nu ne apartin pentru totdeauna.
Am alergat la job, la scoala, la intalniri. Am facut copiii, am devenit si mai ocupata, le-am trimis uneori poze si le-am mai dat din cand in cand un telefon. Am facut totul pe fuga, putin mecanic si n-am stiut ce greu va fi, decat atunci cand am intrat in agenda telefonului si am gasit un numar la care nu mai avea sens sa sun. Inca nu stiu ce sa fac....sa-l sterg ?
un blog despre orice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu