Imi place sa cred ca inca ma maturizez, ca mai am inca timp pana voi incepe sa imbatranesc ( parca o si vad pe mama cum zambeste, asa in coltul gurii, la fraza asta ). Inca acumulez, ma incarc, invat, inca ma uit la copiii mei si ma mir ca i-am facut eu. Sunt tentata, de cele mai multe ori, sa ma simt norocoasa, si asta fara sa ma umflu in pene.
Am avut norocul sa nu pierd prea multe in viata ( relatiile si afacerile esuate nu se pun:)).
Am avut norocul sa cresc cu patru bunici minunati, cu parinti tineri si neinchistati de prea multe reguli, cu un frate cam dus cu pluta, pe care nici varsta, nici rolul de tata nu l-au facut mai serios.
Problema e ca m-am obisnuit asa si pentru o vreme am avut senzatia ca mi se cuvin toate. Cand, in urma cu 11 ani, mi-am pierdut prima bunica, m-am intrebat cu necaz de ce mi se intampla mie, m-am plans de ghinion si mi s-a parut nedrept.
Minunatii si zgomotosii ultimi ani, marcati de aparitia piticilor, m-au maturizat (v-am zis deja ca eu nu imbatranesc inca), iar ultimele 10 luni mi-au amintit ca, indiferent de varsta pe care o ating, Bunicii stau prea putin pe pamant. Prea putin pentru noi, cei ce ramanem cu un gol in suflet si un dor imens, pentru noi, cei care ii pomenim in povestile despre copilaria noastra, mult prea putin pentru noi cei care i-am vizitat rar, fara sa ne gandim ca nu ne apartin pentru totdeauna.
Am alergat la job, la scoala, la intalniri. Am facut copiii, am devenit si mai ocupata, le-am trimis uneori poze si le-am mai dat din cand in cand un telefon. Am facut totul pe fuga, putin mecanic si n-am stiut ce greu va fi, decat atunci cand am intrat in agenda telefonului si am gasit un numar la care nu mai avea sens sa sun. Inca nu stiu ce sa fac....sa-l sterg ?
un blog despre orice
joi, 26 martie 2015
vineri, 6 martie 2015
O zi la gradinita
Ca n-am veleitati de educatoare am spus-o de multe ori si pentru cei care nu ma cred, ii invit sa citeasca articolul pe care l-am scris anul trecut in preajma zilei de 8 Martie "educatoare pentru o zi"
Dar sa revenim la martie 2015, cand plina de marinimie, educatoarea lui Alexandru, s-a decis sa nu ne mai sacrifice pe fiecare mama pe rand (glumesc, Lumi, a fost minunat) si ne-a dat sansa sa ne sustinem reciproc la o activitate de grup, la care dupa caz, au participat chiar si niste tatici curajosi.
Ne-am organizat noi timp de o saptamana, si fata in fata si pe facebook, ne-am consultat, ne-am grupat si iata-ne la gradinita, pregatiti sa trecem la treaba alaturi de pitici. Erau mandrii copiii nevoie mare, se inghesuiau care mai de care pe hol sa ne primeasca.
Imi pare rau ca nu am inca poze, ca ar fi minunat sa vedeti cum reusesc 7 mamici si 3 tatici sa stea frumos, pe scaunele de pici, fiecare langa plodu' din dotare.
Prima activitate, colaj de primavara, pe care sa se vada clar amprenta copilului. Drept e ca noi, parintii ne-am cam lasat patrunsi de fiorul artistic si am inceput sa taiem, sa lipim si sa coloram de zor. Se mai auzea si cate o voce de copilas "da-mi, mami si mie lipiciu". Am descoperit ca Soarele nu poate sa aiba sapca (asa a zis Sebi), dar e ok sa-i punem par din faina de malai (a decis Alexandru), fluturii zboara pe langa nori, floricelele au coada in sus, bombonelele cresc in iarba si asa mai departe ...
A doua activitate, am decorat briose, le-am umplut de bombonele si jeleuri, am riscat glicemia si ne-am pozat muscand impreuna din ele, parintii, doar asa de poza, in realitate le-au devorat micutii. Sa le fie de bine!
Sa nu va faceti cumva o impresie gresita si sa aveti senzatia ca am stat linistiti pe scaunele minuscule toata ziua. Greul de abia acum incepe. Am eliberat sala de grupa si la sugestia unui tatic, am inceput un joc numit semaforul, joc dragut de altfel, care s-a lasat cu o adunatura de copii trantiti pe jos si o mana de mame incercand sa-i adune.
Cireasa de pe tort a fost cursa cu picioarele legate in pereche, parinte-copil, pe care am executat-o cu maxima eleganta, vorba vine. Am sarit ca niste struti schiopi, cu grija, sa nu ranim copiii si cu zambete late pe fete, pentru ca, desigur, totul era pozat pentru eternitate.
Unul dintre tatici ne-a reamintit cum se executa avioanele de hartie, ne-am intrecut si cu astea, eu ma intreb si acum cum am reusit sa fac unul care sa se intoarca in zbor la mine. Oricum asta n-a contat prea mult, important a fost sa-i fac o inimioara, ca asa avea al Mirunei.
Nu stiu cat de fresh au plecat de acolo ceilalti parinti, eu am iesit ciufulita de la cat s-a catarat Alexandru pe mine, obosita si schioapa de la cursa de sarituri si putin ametita de atata agitatie. Am inteles insa ca nu toate concursurile au nevoie de miza, ca poti sa plimbi o bila intr-o lingura doar asa, sa vezi daca poti, si mai ales, am realizat cat e de usor sa ai doar 2 copii in grija, spre deosebire de minunata educatoare, care reuseste zilnic, ceea ce 10 parinti ne-am chinuit sa facem 2 ore.
Dar sa revenim la martie 2015, cand plina de marinimie, educatoarea lui Alexandru, s-a decis sa nu ne mai sacrifice pe fiecare mama pe rand (glumesc, Lumi, a fost minunat) si ne-a dat sansa sa ne sustinem reciproc la o activitate de grup, la care dupa caz, au participat chiar si niste tatici curajosi.
Ne-am organizat noi timp de o saptamana, si fata in fata si pe facebook, ne-am consultat, ne-am grupat si iata-ne la gradinita, pregatiti sa trecem la treaba alaturi de pitici. Erau mandrii copiii nevoie mare, se inghesuiau care mai de care pe hol sa ne primeasca.
Imi pare rau ca nu am inca poze, ca ar fi minunat sa vedeti cum reusesc 7 mamici si 3 tatici sa stea frumos, pe scaunele de pici, fiecare langa plodu' din dotare.
Prima activitate, colaj de primavara, pe care sa se vada clar amprenta copilului. Drept e ca noi, parintii ne-am cam lasat patrunsi de fiorul artistic si am inceput sa taiem, sa lipim si sa coloram de zor. Se mai auzea si cate o voce de copilas "da-mi, mami si mie lipiciu". Am descoperit ca Soarele nu poate sa aiba sapca (asa a zis Sebi), dar e ok sa-i punem par din faina de malai (a decis Alexandru), fluturii zboara pe langa nori, floricelele au coada in sus, bombonelele cresc in iarba si asa mai departe ...
A doua activitate, am decorat briose, le-am umplut de bombonele si jeleuri, am riscat glicemia si ne-am pozat muscand impreuna din ele, parintii, doar asa de poza, in realitate le-au devorat micutii. Sa le fie de bine!
Sa nu va faceti cumva o impresie gresita si sa aveti senzatia ca am stat linistiti pe scaunele minuscule toata ziua. Greul de abia acum incepe. Am eliberat sala de grupa si la sugestia unui tatic, am inceput un joc numit semaforul, joc dragut de altfel, care s-a lasat cu o adunatura de copii trantiti pe jos si o mana de mame incercand sa-i adune.
Cireasa de pe tort a fost cursa cu picioarele legate in pereche, parinte-copil, pe care am executat-o cu maxima eleganta, vorba vine. Am sarit ca niste struti schiopi, cu grija, sa nu ranim copiii si cu zambete late pe fete, pentru ca, desigur, totul era pozat pentru eternitate.
Unul dintre tatici ne-a reamintit cum se executa avioanele de hartie, ne-am intrecut si cu astea, eu ma intreb si acum cum am reusit sa fac unul care sa se intoarca in zbor la mine. Oricum asta n-a contat prea mult, important a fost sa-i fac o inimioara, ca asa avea al Mirunei.
Nu stiu cat de fresh au plecat de acolo ceilalti parinti, eu am iesit ciufulita de la cat s-a catarat Alexandru pe mine, obosita si schioapa de la cursa de sarituri si putin ametita de atata agitatie. Am inteles insa ca nu toate concursurile au nevoie de miza, ca poti sa plimbi o bila intr-o lingura doar asa, sa vezi daca poti, si mai ales, am realizat cat e de usor sa ai doar 2 copii in grija, spre deosebire de minunata educatoare, care reuseste zilnic, ceea ce 10 parinti ne-am chinuit sa facem 2 ore.