Hai sa ne ratacim impreuna

Am avut si perioade mai bune decat cea care tocmai a trecut, dar asa e viata, cu bune si rele. Marele noroc il am, ca de obicei, cu copiii, care sunt veritabila sursa de umor, mai ales atunci cand sunt lasati sa se manifeste in voie.

De data aceasta, in ajutorul lui Alexandru a venit Miruna, iar lucrurile s-au desfasurat pe masura asteptarilor. Deci, o sambata oarecare, dar foarte importanta pentru cei mici, deoarece Miruna a venit pentru prima data in vizita la noi, cu parintii si desigur, in masina "Miruna".

Trebuie sa recunosc ca piticul alege bine, si nu o data mi-am dat seama ca atunci cand Alexandru place un copil, parintii sunt destul de asemanatori noua, ca familie, deci si noi, adulti ne intelegem bine. La fel s-a intamplat si de data aceasta, si intalnirea noastra, a celor mari, a fost foarte placuta, asa ca cei mici au putut profita de faptul ca au fost lasati in pace.

S-au intalnit, s-au pupat, au povestit putin, s-au laudat fiecare cu tinutele ( noi am iesit la joaca in curte in blugi si cu un tricou special ales, desi de obicei tinuta clasica e trening) apoi au decis sa se joace in casa. Numai ei stiu cat de bine s-au distrat, au reusit, dupa spusele lor, chiar sa se rataceasca in casa noastra "imensa"=100 mp. , au vazut chiar si o mana de leu. Dupa vreo saptamana, ne-am dat si noi seama ca era vorba de suportul de vin in forma de palma, dar asta e, imaginatia lor e de fapt magia.

Dupa ce au terminat cu casa, au iesit in curte si mai apoi, pe camp in spate, unde au reusit sa adune pe haine si in cap, mai ales Miruna, in par, tot fanul. Au batut recordul la picioare si sosete murdare ( erau bune pentru o reclama la detergent), au alergat, au tipat, important e ca s-au distrat.

Cea mai frumoasa replica a sunat asa " Hai, Miruna, sa ne ratacim pe camp !" ( trebuie sa recunoasteti ca piticul are textele la el, pana la urma ce fata ar putea refuza asa propunere) Si s-au ratacit  inca vreo ora, pana i-am despartit cu greu si i-am pus la somn, dupa un dus cu servetele umede (parintii stiu ce spun), ca n-am mai avut pe cine duce la baie.

Va recomand si voua sa va rataciti din cand in cand pe camp cu cineva drag, sunt sigura ca e minunat, deci : " Hai, Consortule, sa ne ratacim pe camp !"

Cand acasa ramane doar tata

Pentru ca, asa cum va spuneam in articolul trecut, eu ma aflu in mijlocul procesului de recrutare, proces care a necesitat un drum de Bucuresti, copiii, cei doi, au ramas timp de cateva ore pe mana consortului.
Inainte de a intra in firul povestii, pe care daca sunteti barbati si inca nu aveti copii, va recomand cu caldura sa nu o cititi, pentru a nu decide sa ramaneti fara mostenitori inainte de vreme, am sa va fac cunostiinta cu cele trei pesonaje. Consortul, in rolul tatalui responsabil, Alexandru- 3 ani si jumatate , in rolul fiului cel mare si Rares-9 luni, personajul principal .

Totul a inceput miercuri, cand unul dintre cei cu care ma intalnisem la o discutie in Cluj, a decis sa mai avem o noua intalnire la Bucuresti, asa ca sa zicem ca am mai parcurs un pas in drumul spre angajare. M-am sfatuit cu Consortul si am decis ca lucrurile nu sunt foarte complicate. Alexandru e la gradinita, Rares mergea deja de doua zile la cresa, eu porneam din Cluj noaptea la 3, urmand ca pana seara sa fiu inapoi. Prin urmare, Consortul trebuia sa pregateasca piticii dimineata pentru gradi/cresa, sa-i transporte pana acolo si sa-i ia pe la ora 17. Nimic complicat pana aici. Eu, mama, am pregatit de seara hainele copiilor, bagajul fiecaruia, lista cu indicatiile si iata-ma cu noaptea in cap la drum. Acasa liniste si pace, pruncii inca dormeau, tatal se pregatea sufleteste pentru dimineata.
Trebuie sa recunosc ca am fost mandra si mirata cand, pe la ora 7, m-a sunat vesel consortul sa-mi comunice ca totul e sub control, copiii sunt gata pregatiti, el deja face cafeaua, urmand doar sa transporte copiii la gradi/cresa.
N-a durat mai mult de 15 minute pana la urmatorul telefon, cand bietul sot imi anunta avaria,
cerand haine de schimb pentru Rares. Ouups...asta nu avea cum sa sune bine. Toti cei care au copii, indiferent de varsta, stiu deja ca bebelusii au darul de a face caca ( scuzati expresia, dar incerc sa redau tabloul exact) fix atunci cand te grabesti sa pleci. Totusi, barbat cu picioarele pe pamant, tatal a ramas calm, a asezat copilul pe covor ( fara salteluta sub el) si a desfacut scutecul. Gresita miscare. Lucrurile aratau mult mai rau decat isi imaginase, fiind atinse toate hainele si evident, covorul. Deci, sus copilul, pus in vana cu tot cu haine, dezbracat sub dus si acum mai lipsea o mana de ajutor. Cum singurul la indemanna era bietul Alexandru, caruia i se explicase deja ca " avem o situatie", lui i-a revenit rolul de a spala bebelusul cu dusul, in timp ce consortul il tinea. Imaginati-va tabloul, tatal tine copilul mic in vana in picioare, in timp cel fiul de 3 ani il spala cu dusul. Nici n-as stii sa spun care dintre ei e eroul pana acum, dar pana la urma a fost o lectie de responsabilitate pentru amandoi, ca micutul va cunoaste patania doar din povesti.

Dupa ce va opriti din ras ( mie mi-a luat vreo 15 minute) trebuie sa recunoasteti ca, de data aceasta Consortul a fost la inaltime, desi practic s-a aflat la munca de jos.

Despre interviuri, copii si disponibilitate

Nu-mi vine sa cred ca au trecut mai bine de doua saptamani pana sa ajung din nou in fata ecranului, pregatita sa scriu. Nu va faceti probleme, nu lipsa de timp m-a impiedicat sa activez aici, ci faptul ca, asa cum ma plangeam acum cateva saptamani bune ca viata de mama casnica e lipsita de actiune, prietena mea Viata/Karma/Soarta s-a decis sa ma convinga de contrariu.

Astfel, odihnita dupa concediul in spital, despre care va povestisem anterior, realizand ca timpul trece, copiii cresc si eu crap daca mai stau acasa, am decis sa-mi gasesc de lucru, sa revin pe piata farma, ca reprezentant medical. Zis si facut. Am cautat toate job-urile disponibile in domeniu, am calcat, parfumat, cosmetizat cv-ul si, desigur, am aplicat. Pana aici nici o problema, ba chiar lucrurile au inceput sa se alinieze si posibilii angajatori au inceput sa sune si sa ma invite la interviuri.
Buuuunnnn.... am scormonit in dulap dupa cele doua camasi business care ma mai incap, o fusta creion si iata-ma la o serie de intalniri cu reprezentantii firmelor.
Toate bune si frumoase, oamenii pareau multumiti de intalnirea in desfasurare, pana ajungeam inevitabil la subiectul copii. Cum?! Ai copii?! Cati?! Mici ?! Si de aici lucrurile se duc naibii la propriu, angajatorul ma si vede fugind acasa sa mangai copiii pe cap la ora 12, deci nu am cum sa ma ocup de job, deci nu reprezint o investitie sigura, deci va sunam noi, deci...

Apreciez onestitatea unuia dintre angajatori, care chiar m-a sunat si mi-a explicat foarte elegant cat ma pot incurca copiii in munca mea. Pai bine, dar nu vi-i las voua sa-i cresteti!!! In urma cu cativa ani, cand nu aveam copiii, toti erau speriati ca am sa raman insarcinata si-i las balta, acum, ca sunt gata facuti, nu e bine ca ma incurca. Serios, care e perioada optima de angajare?
Daca stau si mai astept sa creasca copiii, nu ma mai pot angaja ca m-am rupt de piata, acum nu par apta, deci ma gandesc serios sa-mi depun dosarul de pensie. Daca stiti careva o solutie mai buna, sunt deschisa la sugestii. Oare daca le spun ca am 26 de ani si nu-mi doresc copii niciodata ma vor crede ?