Sa-ti fiu eu jumatate...

     E la radio de ceva vreme deja piesa asta ”Lasa-ma sa-ti fiu eu jumatate!”, sigur ati auzit-o si sincera sa fiu mie chiar imi place, suna bine. Eu am o problema cu mesajul si nu al piese in sine, ci cu mesajul asta pe care ni-l transmite societatea pe toate canalele media: ”Jumatate de placeri si de pacate”.
    
     Mda, clar asta e marea problema! Placerile ne incurca pe toti. Daaa, astea grele nu le putem duce noi singuri, placerile si dezmatul :). Acum parca il aud pe Consort ”daca mergi cu perechea, cheltuiala e dubla si distractia pe jumatate”. Are dreptate omul, dar sa-l vad eu pe ala care-ti zice asta cinstit, fara suparare. O data nu auzi o cerere de genul ” lasa-ma sa-ti fiu jumatate de rata la banca, jumatate de treziri noaptea la plansul copilului, jumatate la spalatul vaselor”. Vreau sa iti fiu jumatate din criza de nervi cand ai pus 5 kg, cand nu-ti sta bine parul, cand te trezesti cu fata la cearceaf fara motiv! Vedeti ce romantic suna? Deci se poate, eventual ar putea sa bifeze amandoi punctele pe care se ofera sa le imparta. N-ar fi tare asta? Vreti sa va casatoriti? Ia parcurgeti voi cu atentie foaia asta si vedeti la ce va bagati si la ce nu.” E treaba ta sa faci teme cu copiii, n-am bifat pe formular,da?”
    
     Serios, va dati seama ca asa ar trebui sa arate un angajament? Bine, inteleg, asta cu placerile, pacatele, vine de la sine, nu zic nu, ca pana la urma toti avem nevoie de cineva cu care impartim sticla de vin si ciocolata aia mare.
     Imaginea asta siropoasa ar trebui schimbata si cu siguranta rata divorturilor si despartirilor s-ar reduce considerabil. Pai cine nu ar rezona cu o rugaminte cinstita, daca s-ar oferii din start sa fie jumatate la aspirat, jumatate la cura de slabire, jumatate la facut mancare, spalat haine si mai ziceti voi toate chestiile care se impart cinstit sau necinstit.
    Acum, sincer ma gandesc si la ei, barbatii, cum ar reactiona daca ne-am  oferii sa le fim jumatate mesterit, jumatate la toate sculele alea mari si mici pe care le inghesuie prin debarale. Cinstit, ma vad invartindu-ma o dupa masa pe langa el cu un instrument necunoscut in mana, sa reparam jumate/jumate chiuveta din baie. Tare, nu? Si daca tot am facut jumatate din treaba, hai sa-mi fii jumatate 10 minute, pana comandam geanta si pantofii de pe net si le platim, bineinteles.
   Exista totusi o chestie care nu are nevoie de nici o imparteala: fac barbatii gratare. Adica ei fac singuri gratare, dupa ce primesc carnea pregatita, legumele pregatite, farfuriile se aseaza singure pe masa, se strang singure si se spala, practic treaba asta nu are nevoie de nici o jumatate :))).
  



  





                                          

Vremea copilariei lor

   Doi Dragoni,7 ani de gradinita, 14 Serbari, 7 activitati de 8 Martie, plicuri cu poze de toate dimensiunile, magneti de frigider, cei mai frumosi magneti de frigider cu ”te iubesc, mama”, felicitari colorate, plase intregi de hartie colorata transformata in flori si pasari si cadouase ... sute de amintiri pentru mai tarziu.
   Habar nu am unde au fugit toate si cum m-am trezit de mana cu ”ala mic” in fata unei usi albe, asteptand sa intram la evaluarea psihosomatica pentru inscrierea la scoala. Mai stresata eu decat copilul, m-am dezmeticit cu foaia de inscriere in mana, intrebandu-ma ce urmeaza. Serios, ce urmeaza?
  In jurul meu unii dintre prieteni au bebelusi de cateva zile, altii isi pregatesc copiii pentru facultate. Ar trebuie sa ne simtim puternici acum? Am scapat de noptile nedormite din cauza plansului si a sticlelor de lapte. A trecut vremea scutecelor, a salopetelor flausate, vremea suzetelor si carucioarelor.
Am schimbat deja un rand de biciclete si trotinete, am rupt tobogane si jucarii, am calcat pe sute de piese de lego. Si acum? Ce urmeaza acum?
   M-am trezit intr-o seara, la masa, lucrand dintr-o gazeta matematica si mi-a venit sincer sa strig dupa mama. Simteam ca trebuie sa fie prin zona, altfel cum sa fac singura matematica? Dar mama nu era pe aproape si langa mine statea Dragonul cu ochii mirati de mirarea mea. In clasa a 9 a, cand am intrat la Liceu in clasa de Limba Franceza, am fost convinsa ca divortul meu de matematica avea sa fie definitiv si iremediabil. M-am inselat, s-a intors perfida sa ma chinuie dupa atat amar de ani. Pana la urma nici nu mai conteaza, uneori se pare ca si genetica isi bate joc de noi si uite asa ajunge copilul sa fie pasionat, ati ghicit...de matematica. Pana ajunge cel mic la faza asta, mai am doua sanse. Fie ma ajuta si pe mine mostenirea naturala si ajunge copilul pasionat de literatura (sansele bat vertiginos spre zero), fie pricepe asta mare cum sta treaba si il mediteaza el.
   Oricum ar fi, ma uit la ei naucita in timp ce-mi povestesc cu ardoare despre o melodie pentru ale carei versuri ma simt mult prea batrana sau in timp ce-mi explica ei ca ” Ianis e muuult mai tare ca Gica Hagi”.
   Am ascuns intr-o punga, in dulapul meu doua body-uri pufoase, primele cu care i-am adus din maternitate si bratarile albastre de plastic cu numele. Ma uit la ele, ma uit la ei si ma intreb ”Si acum? Acum ce urmeaza?”